Sfântul Ioan, Noul Milostiv

Cel care este cinstit ca Sfânt de către locuitorii din Pont, Părintele Ioan Triandafilidis[1], s‑a născut la 10 februarie 1836 în satul Loria (Muzena) din Trapezunda, din părinţi evlavioşi, pe nume Trandafir şi Chiriachi. Fiindcă nu exista o şcoală în locul său natal, a învăţat slovele de la un om cu carte, în doar şase zile, fiind foarte isteţ. La vârsta de paisprezece ani a rămas orfan de tată. Pentru aceasta a fost nevoit să se înstrăineze pe ţărmurile Pontului pentru a găsi de lucru. Acolo lucra iarna la o brutărie, iar vara la muncile agricole.

S‑a căsătorit la şaptesprezece ani cu o tânără evlavioasă pe nume Elena, cu care a dobândit un fiu şi mai multe fiice.

Într‑o vară, mergea pe jos spre satul său împreună cu soţia sa. Pe drum au întâlnit trei Îngeri care aveau chipuri de oameni. Ioan mergea înaintea soţiei sale. Îngerii l‑au privit cu atenţie, dar nu i‑au vorbit. Apoi au întâlnit‑o pe soţia lui şi i‑au spus:

–   Sătenii voştri aşteaptă ca Ioan să ajungă preot. Aceasta este voia lui Dumnezeu.

Al doilea i‑a spus:

–   După treizeci de ani vă veţi învrednici să vă închinaţi la Sfintele Locuri.

Iar al treilea i‑a spus:

–   După adormirea lui va fi numărat împreună cu Sfinţii.

Atunci Elena i‑a întrebat:

–   Cum de voi, oameni fiind, cunoaşteţi adevărul şi ce se va întâmpla peste treizeci de ani?

–   Noi nu suntem oameni, ci Îngeri ai lui Dumnezeu şi am venit să vă înştiinţăm mai înainte, ca Ioan să nu refuze Taina Preoţiei.

–   Să se facă voia lui Dumnezeu, a răspuns ea.

În anul 1870, la vârsta de treizeci şi patru de ani, Ioan a fost chemat la marea vrednicie a Preoţiei, su­punându‑se astfel voii lui Dumnezeu. În felul aces­ta s‑a împlinit proorocia îngerească şi a fost hirotonit preot de către pururea‑pomenitul Mitropolit al Caldeii, Ghervasie. A fost rânduit preot‑slujitor în satul în care s‑a născut şi slujea la Biserica „Sfântul Panteleimon”, la cea a Născătoarei de Dumnezeu şi la Mănăstirea Sfântului Gheorghe (Lermuhu şi Zantu).

Deşi era puţin învăţat, totuşi, datorită interesului şi agerimii sale, a învăţat foarte bine rânduiala sluj­belor şi cea a rânduielii preoţeşti de la monahii Mănăstirii „Sfântul Gheorghe‑Hutura”.

Avea darul cuvântului. Cel care vorbea împreună cu el simţea bucurie. Când acesta propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, vorbele sale erau pline de dul­ceaţă şi de Har. Deşi nu studiase, era un propovădu­itor iscusit. De aceea îl şi numeau „noul Hrisostom”.

Părintele Ioan, după hirotonia sa, s‑a dăruit lucră­rii pastorale, străduindu‑se să lucreze virtutea şi să păzească cu acrivie poruncile lui Dumnezeu, mai ales cea a milosteniei.

Deşi nu era prea bogat în cele materiale, îi hrănea pe cei flămânzi, îi îmbrăca pe cei săraci şi orfani şi îi găzduia pe cei străini în casa sa. Pe săracii satului îi ajuta să‑şi plătească dările. Pentru binele satului făcea drumuri, poduri şi fântâni.

În 1877, datorită războiului ruso‑turc, a venit o foamete mare. Părintele Ioan, bunul păstor, s‑a îngrijit să nu lipsească hrana. A început să scrie scrisori prie­tenilor săi care erau bogaţi şi aşa aduna hrana nece­sară pe care o împărţea săracilor. Astfel aceştia au fost izbăviţi de chinurile foametei. Virtutea şi binefacerile sale s‑au făcut cunoscute în tot ţinutul Pontului, de aceea oamenii îl numeau „Noul Milostiv”.

Părintele Ioan avea darul de a‑i împăca pe oamenii ce aveau vrăjmăşie între ei. Ca un făcător de pace ce era, a devenit judecătorul Sfintei Mitropolii. Când unele persoane sau chiar sate întregi mergeau la mitropolit să le facă dreptate, acesta îi trimitea la Părintele Ioan spunând:

–   Mergeţi la el! El vă va împăca, fiindcă este înţe­lept. Are grai dulce şi Har dumnezeiesc.

Şi într‑adevăr, acesta îi împăca. Veneau învrăjbiţi, cerând răzbunare, şi plecau ca nişte fraţi iubiţi. Era vrăjmaş şi luptător împotriva urii, a răzbunării şi a certurilor, dar prieten şi învăţător al dragostei şi al păcii.

Părintele Ioan avea un nepoţel de la o fiică de‑a sa care murise şi îl lăsase orfan. Acest copil, mergând într‑o zi la şcoală, a făcut o neorânduială şi învăţă­torul l‑a bătut cu băţul şi cu picioarele. După câteva zile copilul orfan a murit. Rudele şi tatăl copilului voiau să se răzbune şi să‑l omoare pe învăţător. Părintele Ioan însă s‑a rugat mult. La tribunal a reuşit să liniştească rudele revoltate şi să‑l scoată pe învăţător din închisoare. Ca bunic al copilului orfan, suferea, dar ca ucenic al lui Hristos şi ca un propovăduitor al dragostei, l‑a iertat pe învăţător şi l‑a scos din temniţă.

În anul 1900, împreună cu preoteasa sa, s‑a învrednicit să se închine la Preasfântul Mormânt, la Golgota şi la celelalte Sfinte Locuri. Au rămas acolo şase luni, după care s‑au întors în satul lor. Acest pelerinaj al lor a avut loc după treizeci de ani de la arătarea şi proorocia Îngerilor.

Preoteasa cea bună, Elena, a adormit la 26 iulie 1902, iar Părintele Ioan, după ce a păstorit turma sa cea cuvântătoare timp de treizeci şi trei de ani în chip bineplăcut lui Dumnezeu, a adormit în Domnul la 13 iunie 1903, într‑o zi de vineri, şi a fost îngropat în Biserica Sfântului Panteleimon. A plecat încărcat cu faptele sale cele bune care l‑au urmat şi a lăsat credin­cioşilor mângâiere, sprijin şi, ca o comoară preţioasă, Sfintele sale Moaşte.

După îngropare, o noră a Părintelui Ioan a văzut Sfântul Duh în chip de porumbel coborându‑Se la mormântul acestuia.

După trei ani, Părintele Ioan s‑a arătat în vis unei femei, pe nume Panaghila, şi i‑a spus să facă împreună cu fratele ei mutarea Sfintelor sale Moaşte. Aceasta s‑a petrecut în ziua de 7 octombrie 1906 în chipul următor: Când au mers la cimitir, l‑au văzut pe Părintele Ioan stând deasupra mormântului său şi citind Evanghelia. Chipul său strălucea ca soarele. Când s‑au apropiat, i‑a îndemnat să sape. Se aduna­seră mulţi oameni, care au observat că Panaghila vorbea, dar nu vedeau cu cine şi de aceea o socoteau nebună.

Când au dezgropat Moaştele Părintelui Ioan, au văzut că cele două mâini ale sale erau nestricate. Atunci au plâns de bucurie şi de emoţie, s‑au închinat Moaştelor, şi încredinţându‑se astfel de sfinţenia lui, au slăvit pe Dumnezeu.

Acest fapt s‑a făcut îndată cunoscut în toată regi­unea Caldeii. În fiecare zi veneau la mormânt mul­ţimi de oameni, sate întregi cu preoţii lor şi chiar ofiţeri turci, ca să se închine Sfintelor Moaşte, adu­când Sfântului ca daruri untdelemn şi lumânări. Turcii spuneau:

–   Acest preot‑efendi era sfânt încă din viaţă; cu atât mai mult este acum, după moarte. Dacă îi veţi zidi o biserică, vom ajuta şi noi.

S‑au petrecut atunci nenumărate minuni. Mulţi bolnavi s‑au vindecat. Un tânăr de douăzeci de ani din oraşul Mihailova, aflat lângă Tiflida din Caucaz, care înnebunise, era ţinut legat pentru a nu pricinui rău, atât lui însuşi, cât şi celorlalţi. L‑au dus la mulţi doctori, la vrăjitori, la diferite biserici, iar în cele din urmă, fiindcă nu s‑a vindecat, l‑au închis în spitalul de nebuni din Tiflida. Într‑o noapte Sfântul Ioan i s-a arătat în vis mamei tânărului, spunându‑i să nu plân­gă, căci fiul ei se va tămădui. I‑a mai spus să‑i dea să bea apă în care să pună pământ de la mormântul său şi să taie o bucăţică din felonul său, pe care să o ardă şi cu ea să‑l tămâieze pe băiat. După ce femeia a făcut aşa cum i‑a spus Sfântul, fiul ei s‑a tămăduit.

O familie de armeni avea un singur copil de doisprezece ani, care de patru ani îşi pierduse graiul din pricina fricii. Tatăl său era comunist, iar copilul a mers la Universitatea din Tiflida ca să dea examene, dar fără nici un rezultat pozitiv. Mama sa era o creştină credincioasă, care mergea la multe biserici fără să ştie bărbatul ei, dar copilul nu se vindeca. Când a auzit de minunea amintită mai sus, a cerut cu credinţă şi evlavie pământ de la mormântul Sfântului. A amestecat acest pământ cu apă, iar apoi l‑a turnat peste copilul ei, care îndată a început să vorbească. Atunci mama copilului a vestit cu multă bucurie soţului ei necredincios minunea care se petrecuse şi a propovăduit credinţa ei creştinească. Atunci şi soţul ei a crezut şi căindu‑se, a mulţumit lui Dumnezeu.

Urmaşii Sfântului Ioan au venit în Grecia ca refugiaţi şi au adus împreună cu ei mâna şi Capul Sfântului. Moaştele Sfântului Ioan continuă să săvâr­şească şi astăzi minuni.

Anastasia, o nepoată a Sfântului, povesteşte:

„În 1930 un medic, care era cunoscutul unei prietene de‑a mea din Tesalonic s‑a îmbolnăvit. Îi paralizaseră mâinile, iar părinţii lui erau nemângâiaţi, căci era tânăr, având în jur de treizeci şi cinci de ani. L‑au dus la mulţi medici şi la multe biserici, dar nicăieri nu şi‑a găsit vindecarea. Când a aflat de la prietena mea despre Moaştele bunicului meu, Sfântul Ioan, a cerut să se închine la ele. L‑am însemnat în chipul Sfintei Cruci cu mâna Sfântului şi îndată cel bolnav şi‑a ridicat mâinile sale paralizate, a luat Sfintele Moaşte şi le‑a strâns la pieptul său cu multă credinţă, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan pentru vindecare”.Sfântul Ioan Triandafilidis este recunoscut ca Sfânt de către Patriarhia Ecumenică şi pomenit în Sinaxarele locale ale ei. Pomenirea lui se săvârşeşte la 13 iunie (ziua adormirii sale) şi la 7 octombrie (ziua mutării Moaştelor sale). Există şi o slujbă a Sfântului scrisă de un imnograf necunoscut. Fostul Mitropolit al Radopolei, Leontie Huturiotis (1844‑1926) s‑a luptat pentru consfinţirea pomenirii anuale a Sfântului în Caldeea”.

Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009..



[1] Din păcate puţine sunt datele ce le cunoaştem despre Sfântul Ioan Triandafilidis, Noul Milostiv. S‑au păstrat de către nepotul său, Spiridon Triandafilidis, unele însemnări manuscrise în katharevusa (fomă a limbii greceşti numită savantă, care a fost folosită oficial de statul grec până în 1976). Spiridon a fost învăţător în Trapezunda şi a adormit în 1942 în Tesalonic. Fiul său, Ioan, le‑a dat domnului Klimentidis Panaghiotis, iar acesta ni le‑a dat nouă, pentru care îi mulţumim.