Vederea propriilor păcate – cale către Dumnezeu

Între mijloacele de tămăduire sufletească, recunoașterea propriilor păcate ocupă un loc de frunte. Fără dezvăluirea acestei realități interioare în fața ochilor noștri sufletești putem ajunge foarte ușor la înșelare, crezând că suntem dacă nu de-a dreptul sfinți, măcar oameni bineplăcuți lui Dumnezeu. Iar în locul aducerii rodului frumos al smereniei, devenim purtătorii uscăciunii sufletești a mândriei.

În scrierile sale intitu­­­late Experiențe asceti­ce, Sfântul Ignatie Bri­­an­­cianinov insistă în repetate rânduri asupra importanței cu­­noaș­­­­­­terii propriilor noastre păcate. Marele ierarh deplânge orbirea sufletească a oamenilor din vremea sa care evită să-și cunoas­că propriile căderi și nepu­tin­țe, ajungând în stări sufletești deplorabile, în care înșelarea spirituală ia cu ușurință locul adevăratei cunoașteri duhovnicești. O stare care s-a prelungit aproape fără schimbare până astăzi. Efecte­le distrugătoare ale necunoașterii pro­priilor patimi sunt evidențiate astfel: „Sfânta Biserică a legiuit fiilor ei să ceară de la Dumnezeu prin rugăciune cât se poate de fierbinte marele dar: vederea păcatelor proprii. Firea căzută este lovită de orbire a minții. Ea nu își vede căderea, nu își vede păcatele, nu vede că este pribeagă pe pământ și se chivernisește pe acesta ca și cum ar fi nemuritoare, ca și cum ar ființa numai pentru pământ. Ea nu numai că judecă și osândește cu cruzime păcatele aproapelui, ci și din propria stare nenorocită năs­cocește aproapelui păcate care nu sunt de fapt în el; ea se smin­tește chiar de cele mai înalte virtuți creștine, strâmbând înțelesul lor după rațiunea sa cu nume mincinos și după răutatea inimii sale” (Sf. Ignatie Briancianinov, Ex­pe­rien­țe ascetice, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, 2008, p. 787). Omul înșelat duhov­nicește, care are o părere bună despre sine, ajunge să distor­si­o­neze adevăratul înțeles al po­run­cilor evanghelice, dis­pre­țu­ieș­­te sfa­­­turile Părinților Bisericii, își creează propria sa spiritualitate. Semnul marii mândrii și al orbirii față de cunoașterea propriilor păcate este reprezentat de acțiunea repetată de a judeca și a osândi cu asprime orice greșeală măruntă a aproapelui. În cele din urmă, ie­și­rea din minți a omului devine completă prin cădere în blasfemia la adresa lui Dumnezeu. În istoria Bisericii regăsim multe exemple de monahi, clerici și laici cu o viață plină de nevoințe și fapte bune, dar care au sfârșit prin a rătăci de la adevărata cale spre Dumnezeu, deoarece s-au îngâmfat cu propriile lor realizări, crezând că sunt sfinți, și au ajuns, din contră, la o stare sufleteas­că deplorabilă. Singurul mod în care pot fi păstrate cu adevărat roadele virtuților și ne­voințelor – de fapt rodul lor unitar: dobândirea Harului dumnezeiesc – este prin contemplarea pro­priei nimicnicii, a nenumăratelor greșeli și patimi care ne guvernează eul interior.

Începutul vindecării sufletești

Mergând pe linia trasată de Sfinții Petru Damaschinul, Ioan Scărarul sau Isaac Sirul, ierarhul Ignatie Briancianinov consideră vederea propriilor păcate drept o descoperire dumnezeiască încre­dințată omului spre adevărata sa vindecare sufletească. Când ne vedem păcatele, mulțimea înspăimântătoare a lor și a efectelor distructive pe care le-au avut și le au asupra noastră și a celor din jur, atunci ne smerim și ne rugăm din toată inima lui Dumnezeu să ne izbăvească de propriul iad sufletesc pe care singuri ni l-am clădit. Și din această stare smerită și plină de umilință ne începem adevărata îndreptare duhovnicească, ridicându-ne din căderea sufletească: „Fericit sufletul care a văzut păcatul încuibat în sine! Fericit sufletul care a văzut în sine căderea protopărinților, învechirea vechiului Adam! Aceas­tă vedere a păcatului său este o ­vedere duhovnicească, vedere a minții vindecate de orbire prin Dumnezeiescul Har. Sfânta Biserică de Răsărit ne învață să cerem de la Dumnezeu cu post și metanii vederea păcatelor noastre” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, p. 556). A­ceas­tă stare de cunoaștere adân­că a neputințelor și nevredniciei noastre ne smulge din lumea pli­nă de visare în care ne credeam asemenea Sfinților și ne dezvăluie propria păcătoșenie învederată, pe care am hrănit-o prin faptele, cuvintele și gândurile noastre. Atunci începem să ne întristăm cu adevărat pentru relele pe care le-am făcut. Nu mai suntem robii formalismului și ai deferenței, ai unei politeți distante față de Dum­nezeu pe care le-am confundat atât de des cu o stare spirituală înaltă. Poate pentru prima dată vom cădea în genunchi, cu ochii în lacrimi, covârșiți de păcatele noastre, fiind ferm convinși că suntem mai răi decât toți, fără a căuta să ne mai scuzăm în chip bolnav propriile rătăciri și rău­tăți. Ne vom osândi noi înșine, ne vom privi necruțător. Și de-abia de aici începe cu adevărat nevo­in­ța care vindecă sufletul nostru. Până aici au fost doar momente de înșelare și o credință distorsionată în propriile noastre puteri, nicidecum în Dumnezeu. Iar a­ceas­tă întristare benefică, diferită de patima întristării, ne va conduce în timp la adevărata bucurie, ne va hrăni rugăciunea, ne va dezvălui smerenia. Sfântul Ignatie Briancianinov spunea: „Întristarea gândului pentru păcate este un dar de preț al lui Dumnezeu; cel ce o poartă în sânurile sale cu luarea-aminte și evlavia cuvenită poartă un odor sfânt. Ea ține lo­cul tuturor nevoințelor trupești, atunci când puterile nu ne ajung spre săvârșirea lor. Dimpotrivă, de la un trup puternic se cere multă osteneală la rugăciune; fără aceasta inima nu se va frân­ge, rugăciunea va fi neputinci­oa­să și neadevărată” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, p. 588).

Cunoașterea păcatelor – medicament pentru suflet

A-ți cunoaște propriile boli trupești constituie primul pas spre a le vindeca. Uneori, ne răzvrătim împotriva bolii, îi negăm prezența sau Îl învinuim pe Dumnezeu și pe cei din jur pentru ea, dar toate acestea se nasc din mândrie, nu din smerenie. Dacă am fi smeriți, am ști că boala noastră trupească este o cale spre smerenie, că am primit-o pentru păcatele noastre, că ne putem vindeca de ea numai dacă ne asumăm propria vină. La fel se întâmplă și cu păcatele sufletești. În cuvintele Sfântului Igna­tie Briancianinov: „Firea înnoită ­ve­­de și cunoaște răul în sine, în oameni și în draci, însă rămâne ne­­spur­cată de rău – fiindcă această vedere și cunoaștere a firii înnoite nu sunt proprii omului, nu se dobândesc prin propriile sforțări ale omului, ci îi sunt dăruite de către Dumnezeu. Cunoașterea răului dobândită de oameni prin cădere poate fi asemuită cunoașterii de către bolnavi a bolilor de care suferă; iar cunoașterea răului de către oamenii înnoiți – cu­noaș­terii bolilor de către doctori” (Sf. Ig­natie Briancianinov, Expe­rien­țe ascetice, p. 787).

Pr. Adrian Agachi

Sursa: http://ziarullumina.ro