Chemarea la viața monahală
Pe Cuviosul Atanasie, cel vrednic de laudele celor fără de moarte, l-a odrăslit în viața cea muritoare și omenească cetatea cea mare Trapezunda și a învățat carte în Bizanț, iar munții Chimenului și ai Athonului l-au adus pe dânsul ca dar lui Dumnezeu. Părinții lui erau de neam bun și binecredincioși. Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din Colhida, și viețuiau în Trapezunda. Deci mai înainte de nașterea Cuviosului Atanasie, tatăl său a murit, iar maica sa, născându-l și luminându-l prin Sfântul Botez, s-a dus către Dumnezeu în urma bărbatului său. Numele pruncului din botez a fost Avramie. El rămânând din scutece orfan de părinți, l-a luat o călugăriță oarecare din cele de bun neam și l-a hrănit.
Și, încă din vârsta prunciei, se arătau într-însul semnele vieții lui, ce avea să fie când va ajunge bărbat desăvârșit, pentru că pruncul, deși era mic, însă se arăta înțelept în toate și bun la obiceiuri. Deci, făcând jocuri copilărești cu cei de o vârstă cu el, aceia nu-l puneau pe Avramie împărat, ci egumen. Și cu dreptate, căci din copilărie se deprindea la viața monahicească, pentru că, văzând pe monahia care-l creștea petrecând în rugăciuni și în postiri, se sârguia și el să-i urmeze ei pe cât era cu putință, postind și făcând rugăciuni. Apoi dat fiind la învățătura gramaticii, sporea mai mult decât cei de o vârstă cu el. Deci, crescând cu trupul și cu înțelegerea, a trecut vârsta pruncească.
În acea vreme, călugărița aceea care i-a fost lui în loc de maică s-a dus către Domnul. Deci Avramie rămânând orfan a doua oară, plângea ca după maica sa cea adevărată și dorea ca să meargă în Bizanț pentru căutarea înțelepciunii cărților. Iar Dumnezeu, Care se îngrijește de cei orfani, a rânduit să se împlinească dorința lui astfel:
În vremea aceea, împărățind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii palatului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la târguri dajdia cea împărătească. Acela, văzând pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul și cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanț și l-a încredințat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învățătura filosofiei, și în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca și dascălul.
În acei ani, era în Bizanț un împărat, anume Zefinazer, care luase ca soție fiului său pe o rudenie de-ai lui Avramie. Acela, cunoscând pe Avramie, l-a luat în casa sa. Dar tânărul Avramie, deși petrecea în casă bogată și îndestulată cu toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrânarea cea pustnicească, pe care o deprinsese de la călugărița care-l hrănise pe el. Astfel, nu voia să mănânce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese, ci își împlinea nevoia foamei sale cu verdețuri nefierte și cu poame. El era atât de treaz încât, vrând să biruiască somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă și-și spăla fața sa în el adeseori, când dormita, ca să nu se îngreuieze de somn. Astfel se chinuia în tot felul, omorându-și patimile trupului și robindu-l pe el duhului.
Pentru o viață îmbunătățită ca aceasta și încă și pentru înțelegerea cea multă a lui era iubit tuturor. Încă a fost cunoscut și de împăratul și a fost pus dascăl de dânsul în școală. Iar peste puțin timp, împăratul, meargând pentru o trebuință pe Marea Egee, a luat cu sine și pe Avramie, pentru dragostea cea multă ce o avea către dânsul și au plecat la Avid și de acolo au ajuns la Lemnos.
Și, văzând Avramie Muntele Athonului, i-a plăcut foarte mult și se gândea să se sălășluiască în el. Dar după ce au săvârșit slujba împărătească și s-au întors acasă, a venit la Constantinopol, după rânduiala dumnezeiască, Cuviosul Mihail Malein din Mănăstirea Chimenului. Iar Avramie, înștiințându-se și auzind de viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a bucurat și a mers la dânsul. Și, vorbind el cu starețul, s-a îndulcit și s-a folosit de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Și astfel s-a cuprins mai fierbinte de dorința ca să se lepede de lume și să slujească lui Dumnezeu în rânduiala monahicească. Și a descoperit gândul său Cuviosului Mihail și i-a spus cele pentru sine, adică de unde este, de ce neam, cum a fost crescut și pentru ce petrece în casa împăratului.
Iar Cuviosul, văzându-l pe el că are să fie vas ales al Sfântului Duh, l-a iubit foarte mult și-l învăța pentru mântuire, semănând în inima lui, ca într-un pământ bun, semințele cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de fapte bune. Și îndeletnicindu-se ei cu vorba cea duhovnicească, a venit spre cercetare la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, împăratul Răsăritului, care mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Și vorbind el cu Cuviosul, unchiul său, a văzut pe tânărul Avramie și a întrebat pe Stareț despre dânsul cine este. Iar Sfântul i-a spus toate despre Avramie și că voiește să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut cunoscut lui Nichifor.
Intrarea în viața monahală. Viețuirea în pustie
Iar după câteva zile, Cuviosul Mihail întorcându-se din Constantinopol la Mănăstirea sa, Avramie n-a mai voit să stea în mijlocul gâlcevilor lumești, ci, defăimând degrab toate cele lumești și tras fiind de dragoste către Cuviosul, s-a dus, vrând să se facă monah. Și ajungând la locașul Chimenului, s-a aruncat la picioarele Sfântului Stareț Mihail, rugându-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul monahicesc și să-l numere în turma cea aleasă a oilor celor cuvântătoare din ograda lui Hristos. Iar Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste și îndată, fără să-l mai trimită cu cei noi începători, l-a tuns în călugărie ca pe un iscusit, pentru că vedea într-însul râvna cea aprinsă a dragostei către Dumnezeu. Și l-a numit Atanasie în loc de Avramie, și nefiind obicei în Mănăstirea aceea să se îmbrace monahii la tundere cu cămăși de lână, fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămașă de lână ca într-o platoșă, întrarmând pe ostașul cel viteaz al lui Hristos împotriva potrivnicilor.
Și a rugat Atanasie pe Sfântul Stareț să-i dea lui poruncă să mănânce o dată pe săptămână. Dar înțeleptul povățuitor, tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să primească hrană a treia zi. Și făcea Atanasie toate slujbele mănăstirești și bisericești care i se porunceau, întru toate ascultările, arătând osârdie în nevoințele călugărești. Iar în vremea care-i prisosea din lucrurile mănăstirești, se îndeletnicea cu scrierea sfintelor cărți, după porunca Părintelui său. Și era iubit de toți frații pentru această iubire de osteneală a lui, și în patru ani s-a arătat desăvârșit în viața monahicească.
Apoi Cuviosul Mihail i-a poruncit să viețuiască în liniște, într-o chilie ce era în pustie la un loc departe de Mănăstire ca la o stadie; și i-a dat poruncă Starețul pentru post, să nu mai mănânce a treia zi, precum se obișnuise, ci a doua zi să guste pâine uscată și puțină apă. Iar la toate praznicele cele domnești și ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și în zilele de Duminici, începând de cu seară până la al treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără de somn în rugăciuni și în preamărirea lui Dumnezeu.
Și trecând câtăva vreme, cel mai sus zis Nichifor, împăratul Răsăritului, nepotul Cuviosului Mihail, săvârșind slujba cea împărătească și trecând din întâmplare pe lângă locul acela, a mers în Mănăstirea unchiului său Mihail. Și vorbind cu dânsul, și-a adus aminte și l-a întrebat, zicând: „Părinte, unde este copilul Avramie, pe care l-am văzut la tine în Constantinopol?” Starețul a răspuns: „Se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră, căci acum este monah și s-a numit Atanasie din Avramie”. Atunci s-a întâmplat că era cu Nichifor și fratele lui, Leon patriciul. Și auzind amândoi de viața îmbunătățită a lui Atanasie, au dorit să-l vadă. Deci, Starețul neoprindu-i, au mers la Atanasie, care i-a întâmpinat și a vorbit cu dânșii cuvinte din duhovniceasca înțelepciune, pentru că gura lui era plină de darul Duhului Sfânt. Iar ei s-au îndulcit atât de mult din cuvintele lui, încât doreau să petreacă pururea cu dânsul, de le-ar fi fost cu putință a se libera de dregătoriile lor și de gâlcevile lumești.
Și întorcându-se ei la Cuviosul Mihail, au zis către dânsul: „Părinte, îți mulțumim că ne-ai arătat comoara pe care o ai ascunsă în țarina păstoriei tale”. Deci Starețul, chemând pe Atanasie, i-a poruncit ca iarăși să întindă cuvânt de învățătură pentru mântuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul Domnului lucra atât de mult prin gura lui Atanasie, încât cei ce auzeau cuvintele lui, se umpleau și se sfărâmau cu inimile lor și plângeau. Deci însuși Starețul se minuna de darul învățăturii lui.
Din acea vreme, împăratul Nichifor și Leon patriciul au iubit foarte mult pe fericitul Atanasie. Nichifor, luându-l la o parte, i-a descoperit gândul său, zicând: „Doresc, Părinte, să mă înstrăinez de viforul cel lumesc și, scăpând de grijile vieții, să slujesc lui Dumnezeu în liniștea monahicească. Această dorință s-a aprins în mine mai mult din cuvintele tale cele insuflate de Dumnezeu și am nădejde în sfintele tale rugăciuni că-mi voi câștiga dorința”. Iar fericitul Atanasie i-a răspuns, zicând: „Pune-ți spre Dumnezeu nădejdea ta și El va rândui pentru tine, precum va voi”. Astfel vorbind din destul, împăratul și patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos pentru sufletele lor.
Iar Cuviosul Mihail voia să facă pe Atanasie, după sine, egumen al Mănăstirii, căci el îmbătrânise și se apropiase de sfârșit. Iar Atanasie, înștiințându-se de aceasta, deși nu voia să se despartă de iubitul său Părinte, însă, temându-se de greutatea începătoriei și judecându-se a fi nevrednic de rânduiala păstoriei, a fugit de acolo și umbla prin Muntele Athonului, înconjurând pe Părinții cei din pustie, îndemnându-se spre mai multă nevoință, din viețile lor cele îmbunătățite. Și găsind pe câțiva frați petrecând prin crăpăturile pietrelor aproape unul de altul, s-a sălășluit lângă aceia și urma vieții lor celei aspre, pentru că ei nu aveau nicio grijă de trup, nici de acoperământ, nici de hrană, nici de vreun alt câștig; ci gerul, zăduful și foamea le răbdau cu plăcere pentru Dumnezeu. Iar nevoia cea trupească o îndestulau cu poame sălbatice care creșteau prin pustia aceea si din care gustau puțin la vremea lor.
În acea vreme, Cuviosul Mihail Malein s-a dus către Domnul; iar Atanasie, înștiințându-se de sfârșitul Cuviosului, a plâns după el, ca un fiu după Părintele său. Și s-a înștiințat și de aceea, că împăratul Nichifor cu fratele său, Leon patriciul, vor să treacă prin locul acela, și s-a temut să nu-l caute pe el. Deci a lăsat pe pustnicii aceia – ca pe unii ce erau cunoscuți de alți frați și adeseori cercetați, ca să nu fie cunoscut și el de cei ce veneau – și s-a dus într-o Mănăstire mai departe, care se numea grecește Tuzig.
Cuviosul fuge de slava oamenilor
Apoi, s-a dus într-o chilie pustnicească, la trei stadii depărtare de lavră. Deci Cuviosul Atanasie, slujind acolo lui Dumnezeu în singurătate, avea hrană din osteneala mâinilor sale, pentru că scria frumos și repede, și în șase zile scria toată Psaltirea, fără să-și lase pravila cea obișnuită. Deci pentru acele cărți i se dădea lui pâine de către Părinți.
Și viețuind Cuviosul Atanasie în liniștea aceea, Leon, fratele lui Nichifor, care în acel timp era împărat peste oștile Apusului, câștigând biruință slăvită asupra sciților celor sălbatici, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, pe când se întorcea din război, a trecut pe la Muntele Athonului, ca să dea mulțumire lui Hristos și Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să biruiască împotriva vrăjmașilor. Deci, săvârșind cele de mulțumire, a căutat cu dinadinsul pe dumnezeiescul Atanasie și aflându-l, a alergat la chilia sa și văzându-l, s-a umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzându-l în brațe cu dragoste, plângea de bucurie. Astfel a vorbit cu dânsul ziua și noaptea și s-a îndulcit de cuvintele lui cele înțelepte și insuflate de Dumnezeu.
Iar monahii, văzând dragostea cea atât de mare a împăratului acela către Părintele Atanasie, l-au rugat să le mijlocească dar la acel împărat, adică să-l înduplece să le zidească în lavra Kareii o Biserică mai mare, deoarece cea veche era mică și nu putea să încapă tot soborul fraților. Iar Sfântul a vorbit despre aceea cu împăratul, și acela, ca un iubitor de Hristos ce era, le-a dat îndată cu bucurie mulțime de aur și argint spre zidirea Bisericii. Apoi, sărutând pe Marele Atanasie și pe ceilalți Părinți, s-a dus în calea sa la Constantinopol și a spus fratelui său, Nichifor, că a aflat pe Cuviosul Atanasie. De atunci au început a veni la dânsul mulți pentru folos, fiind foarte cinstit și lăudat de toți Părinții Athonului.
Diavolul se sârguiește să-l izgonească din pustie
Iar el, iubind liniștea și fugind pretutindeni de slava omenească, a plecat de acolo și a înconjurat locurile cele dinlăuntru și pustii ale muntelui aceluia. Astfel, povățuit fiind de Dumnezeu, s-a dus până la marginea Athonului, la un loc care se numea Melana, având multă pustietate și fiind departe de alte locuințe pustnicești. Și având dealul acela lărgime la vârf, Cuviosul și-a făcut acolo o colibă în mijlocul lui, unde se îndeletnicea cu mai mari nevoințe. Dar diavolul, vicleanul vrăjmaș, făcea acel loc neiubit Cuviosului, voind să-l izgonească de acolo. Deci îl frământau gândurile foarte ca să plece din locul acela. Însă nevoitorul cel bun grăia împotriva gândurilor: „Voi răbda aici tot anul acesta, iar după sfârșitul anului voi face precum va rândui Dumnezeu”. Și trecând anul, în ziua cea de pe urmă, au năvălit mai multe gânduri de la potrivnic, ca să-l tragă de acolo, iar el grăia în sine: „Mâine dimineață voi ieși de aici și mă voi întoarce în lavra Kareii”. Dar, pe când stătea el la rugăciune, săvârșind cântarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat peste dânsul o lumină cerească, care l-a strălucit, și îndată i-au dispărut acele gânduri. Iar el s-a umplut de veselie negrăită și se îndulcea cu bucurie de dorință dumnezeiască în inima sa, vărsând lacrimi din ochi. De atunci Cuviosul Atanasie a luat darul umilinței și plângea oricând voia. Și a iubit locul acela atât de mult, pe cât îi era de urât mai înainte; și viețuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.
Apoi, primind mult aur de la împăratul Răsăritului, Nichifor, care voia să se facă monah, a început să zidească Mănăstire. Deci curățind mai întâi acel loc pustiu, a zidit chilii de liniște lui Nichifor și a făcut casă de rugăciune în numele Sfântului Ioan Înaintemergătorul. După aceea, a ridicat și o Biserică frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aproape de poalele muntelui. La punerea temeliei Bisericii a avut o împiedicare, de la urătorul vrăjmaș, în acest fel: Mâinile oamenilor care zideau amorțeau și se făceau nemișcate cu totul, încât nu era cu putință să le ducă nici la gură. Iar Cuviosul, înțelegând că aceasta este o lucrare diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură și a izgonit meșteșugul vicleanului și astfel s-au dezlegat mâinile lucrătorilor. Acesta a fost începutul minunilor Părintelui cel mare.
Săvârșind Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a zidi chilii împrejurul ei și a face Mănăstire preaminunată; deci a zidit trapeză, bolniță și casă de străini. Și săvârșind el cu înțelepciune și celelalte zidiri trebuincioase Mănăstirii, a adunat mulțime de frați, și, așezând bine toate rânduielile vieții monahicești celei de obște, după asemănarea celor mai vechi Mănăstiri din Palestina, s-a făcut egumen și păstor al turmei cuvântătoare celei adunate acolo, care era bineplăcută lui Dumnezeu și în care binevoia și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru că a fost văzută că cerceta Mănăstirea și Biserica sa cea zidită de Cuviosul Atanasie.
Maica Domnului îi umple de daruri duhovnicești pe cântăreții ei
Iar cel ce s-a învrednicit a vedea acea vedenie se numea Matei, care petrecea bine în viața călugărească și care avea ochii inimii curați și luminați. Acela, stând cu frică la cântarea de dimineață în adunarea Bisericii, cu luare aminte și cu cucernicie, a văzut intrând în Biserică pe Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu doi Îngeri prealuminați; un Înger mergea înaintea ei cu lumânare, iar altul în urmă; și ea umbla printre frați și le împărțea daruri. Astfel, fraților care stăteau în străni și cântau, le-a dat câte un galben; celor ce stăteau prin alte locuri în Biserică le-a dat câte doisprezece bani; iar celor ce stăteau în tindă, câte șase bani, iar la unii din frații cei vrednici le-a dat și câte șase galbeni. Matei a văzut aceasta și el însuși s-a învrednicit a lua șase bani din preacuratele ei mâini.
Și sfârșindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul Părinte Atanasie și l-a rugat să-i dea și lui loc în ceata celor ce cântă, spunându-i ceea ce văzuse. Iar Părintele, cunoscând că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de mare bucurie duhovnicească. Iar împărțirea galbenilor la frați a cunoscut că sunt feluritele ei dăruiri, care se dau fiecăruia după vrednicie; pentru că celor ce stăteau la cântare cu rugăciuni mai fierbinți și cu luare aminte, li se dădea mai mare răsplătire; iar cei ce luau aminte mai puțin, mai puțin au și primit. Iar cel ce văzuse aceea, a fost asemănat cu cei mai mici, pe de o parte pentru ca prin lipsirea de cei mari, să se mâhnească și să spună vedenia, iar pe de altă parte, ca să nu se mândrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici în smerită cugetare.
Întâlnirea cu împăratul Nichifor
Auzind Cuviosul Atanasie că, după moartea împăratului Roman, Nichifor a fost pus peste greci pentru izbânzile și biruințele lui cele multe asupra agarenilor, s-a mâhnit foarte, deoarece pentru dânsul se îngrijise să facă Mănăstire, căci acela se făgăduise să devină monah. Așadar, a plecat pe ascuns în Cipru, dar i s-a arătat lui o vedenie în care Domnul îi poruncea să se întoarcă în Mănăstirea pe care a zidit-o.
După aceasta, trecând câtva timp, Cuviosul Părinte a trebuit să se ducă el însuși la împărat, pentru trebuința Mănăstirii. Deci s-a dus la Constantinopol, iar împăratul înștiințându-se de venirea lui, se bucura și se rușina în același timp. Se bucura pentru că dorea să-l vadă și se rușina pentru că avea să i se arate lui în împărătească rânduială. De aceea, l-a întâmpinat pe el ca un om simplu, și nu ca un împărat. Apoi, luându-l de mâna dreaptă și sărutând-o pe aceea, l-a dus în palatul său și cu lacrimi de bucurie au vorbit cu dragoste unul cu altul, șezând singuri. Împăratul a zis: „Știu, Părinte, că eu sunt pricinuitorul tuturor ostenelilor și supărărilor tale, pentru că am trecut cu vederea dumnezeiasca frică și nu mi-am ținut făgăduința. Însă te rog, mai rabdă-mă pe mine, așteptându-mi pocăința mea, până ce-mi va ajuta Dumnezeu ca să-I împlinesc făgăduințele mele”.
Iar Cuviosul îl sfătuia ca să fie iubitor de Dumnezeu, dreptcredincios, blând, smerit, milostiv și îndurat dătător. Deci îl învăța pe el la toate lucrurile cele bune, care se cuvin împăratului creștin, aducându-i aminte de răsplătirile ce au să fie în viața cea veșnică. Astfel a petrecut Cuviosul la Constantinopol mult timp, adeseori vorbind prietenește cu împăratul. Iar când a plecat, împăratul i-a dat lui toate cele de trebuință pentru Mănăstire, și încă și cu scrisoarea a întărit ca în toți anii să se dea dajdie Mănăstirii din insula care se numește Lemnos, câte două sute patruzeci și patru de galbeni. Și s-a întors Cuviosul la frați, cu îndestulată milostenie împărătească.
Nerăutatea Sfântului
Diavolul, văzând înflorirea duhovnicească a Marii Lavre, căuta să piardă în orice chip pe dumnezeiescul Atanasie. Astfel, unuia dintre călugări, atâta urâciune i-a pus către Sfântul, încât nici nu voia să se mai uite la dânsul; și atât se înmulțise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încât se gândea și la ucidere. Deci, gătind o sabie și ascuțind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie. Iar într-o noapte, pe când toți dormeau și numai dumnezeiescul Atanasie petrecea la rugăciune, priveghind în chilia sa, ucigașul acela a venit la el, ca și cum avea să-i spună un cuvânt de nevoie, iar sub mână ținea sabia trasă. Și a bătut în ușă fără de frică, zicând: „Binecuvintează, Părinte”. Iar glasul lui era ca al lui Iacov, dar mâinile lui ca ale lui Isav. Iar Sfântul, fiind ca Abel cel drept, nu știa că afară stă Cain și-l cheamă spre ucidere. Deci l-a întrebat dinăuntrul chiliei, zicând: „Cine ești tu?”, și a deschis ușa puțin. Iar ucigașul, temându-se de glasul Părintelui, a căzut la pământ tremurând, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigașul acela cu o frică năprasnică. Deci i-au slăbit mâinile și sabia i-a căzut la pământ, iar el însuși zăcea la pământ înaintea picioarelor Părintelui, cu fața în jos, ca un mort. Iar Cuviosul, văzând aceasta, s-a mirat și s-a spăimântat. Deci a ridicat de la pământ pe cel ce zăcea. Iar acela, abia venindu-și în sine, a zis cu glas umilit către Părintele: „Miluiește-mă, Părinte, pe mine, ucigașul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gândit-o împotriva ta și-mi lasă păgânătatea inimii mele!” Iar Părintele, aprinzând lumânarea și văzând la pământ sabia ascuțită ca briciul și înțelegând gândul acelui monah, a zis: „O, fiule, oare ca la un tâlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tânguirea, închide-ți gura, ascunde fapta și să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ți ierte greșeala ta”.
Astfel era nerăutatea Cuviosului Atanasie, și de atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. Iar el, totdeauna aducându-și aminte de greșeala sa și văzând nerăutatea și dragostea Sfântului, se tânguia neîncetat și nici nu putea tăinui lucrul ce se făcuse, ocărându-și greșeala sa și preamărind fapta cea bună a Părintelui. Și a murit în mare pocăință, iar Cuviosul a plâns atât de mult după el, ca după nimeni altul.
Dar și un alt frate, asemenea cu cel dintâi, urând pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă de pe pământul celor vii. Și, neștiind cum să facă aceasta, s-a dat la vrăjile și farmecele diavolești. Și făcând el multe farmece și vrăji Părintelui, nimic n-a sporit și se mira de aceasta. Iar din întâmplare, a întrebat pe un frate: „Oare omoară pe om farmecele?” Fratele a răspuns: „Pe bărbatul cel dreptcredincios și care viețuiește după Dumnezeu, niciun fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme”. Aceasta auzind vrăjitorul, se căia pe sine întru conștiința sa și, înștiințându-se cum a iertat Părintele pe fratele care a voit să-l ucidă, s-a mirat de nerăutatea lui și, umilindu-se, a venit în frica lui Dumnezeu. Deci, alergând la Părintele, a căzut la picioarele lui și cu multă tânguire își mărturisea păcatul, cerând iertare, pe care a și câștigat-o de la Părintele cel fără de răutate.
Astfel era Cuviosul Atanasie către cei ce-i greșeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit pretutindeni și s-au adunat la păstoria lui mulțime de frați din felurite țări – nu numai din Grecia, ci și din Italia, și chiar din Roma cea veche, din Calabria, din Amalfia și din Iviria, și nu numai din cei de rând, ci și din cei de neam bun și bogați. Încă și egumeni de la multe mănăstiri, lepădându-și egumeniile lor, veneau sub povățuirea Cuviosului. Și nu numai egumeni, ci și arhierei, lăsând scaunele lor, veneau la povățuirea Sfântului Părinte și doreau să fie păstoriți de dânsul.
Milostivirea Cuviosului
Un frate, anume Gherasim, lucrând în vie, a voit să smulgă din sânul pământului o viță înaltă, ca cel ce avea multă putere trupească. Deci, clătind cu mâinile vița de trei ori și neputând să o smulgă, s-a vătămat, deoarece i s-au lăsat măruntaiele în jos și din această pricină îl durea cumplit. Dar cu rugăciunea Părintelui și cu semnul Sfintei Cruci s-a tămăduit.
Același Gherasim, punând martor pe Dumnezeu, spunea și această minune: „Fiind eu la slujba tăierii de pâine, am avut nevoie să merg la Părintele, ca să întreb de un lucru oarecare. Și s-a întâmplat că era singur în Biserica Sfinților Apostoli la rugăciune. Deci m-am dus la dânsul și, privind pe ferestruie, l-am văzut rugându-se, iar fața lui era ca o văpaie de foc. Deci m-am înspăimântat și m-am depărtat puțin, așteptând; apoi iarăși m-am arătat și i-am văzut fața strălucind ca a unui Înger al lui Dumnezeu, și o asemănare de foc înconjurându-l pe el, și de frică am strigat: «O, Părinte!» Și văzându-mă Părintele îngrozit și înțelegând pricina, m-a certat să nu spun la nimeni ce am văzut”. Aceasta a spus-o Gherasim fraților, după moartea Cuviosului.
Un frate oarecare a fost trimis de Părintele la slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind înșelat prin ispita vrăjmașului, a căzut în păcatul cel trupesc. Apoi, cunoscându-și greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gândurile. Deci, întorcându-se la Mănăstire, a căzut la picioarele Sfântului cu lacrimi și cu tânguire, mărturisindu-și păcatul și deznădejdea sa. Iar Cuviosul, învățându-l cu multe cuvinte folositoare și îndemnându-l să nu se depărteze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să petreacă în cea dintâi rânduială a sa, între frați. Iar unul dintre bătrâni, anume Pavel, știind căderea fratelui și mila cea din inimă a Părintelui, cârtea spre fratele cel căzut și spre Părinte, ocărând pe frate că a îndrăznit a face un lucru necurat ca acela, călcându-și făgăduința curăției. Încă și Părintelui îi zicea în față: „Nu este cu dreptate a ierta pe un păcătos ca acela, ci trebuie să poarte multe feluri de pedepse dureroase”. Iar blândul Părinte, căutând cu asprime spre acel cârtitor, i-a zis: „O, Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de tine și să nu cauți păcatele fratelui, pentru că este scris: Celui ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă!” Din ceasul acela, cu îngăduința lui Dumnezeu, ispititorul cel nevăzut a început a răni inima lui Pavel cu săgețile necuratelor gânduri. Deci i-a aprins cu focul poftei trupul lui și n-a avut odihnă trei zile și trei nopți, arzând cu totul de poftă spre păcatul trupesc, încât se deznădăjduise și de mântuirea sa. Dar ce este și mai rău, este că se rușina a-și mărturisi războiul său Părintelui. Iar Cuviosul Atanasie cunoscând aceasta cu duhul, a chemat pe Pavel la el și vorbea cu el deosebi despre oarecare lucruri mănăstirești. Deci prin vorba aceea a tras încet pe Pavel spre mărturisirea patimii celei trupești. Iar Pavel, căzând la picioarele Părintelui, și-a mărturisit primejdia sa și a cerut ușurare de război. Iar Cuviosul, învățându-l să nu osândească pe fratele cel greșit, l-a trimis la slujba lui, că era chelar, și stând el însuși la rugăciune, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el. Din ceasul acela, Pavel s-a ușurat de patimă, căci a simțit o răcorire ce s-a vărsat pe capul lui și prin tot trupul, ajungând până la picioare. De atunci s-a stins într-însul aprinderea cea de poftă trupească.
Fericitul sfârșit
Deoarece se adunaseră la Cuviosul o mulțime de frați de pretutindeni, precum s-a zis mai înainte, era nevoie să se mărească lărgimea Bisericii, pentru încăperea soborului fraților, și să se zidească paraclise și pridvoare lângă pereții Bisericii. Și fiind neterminată o clădire a unui pridvor de la Altar, era nevoie ca însuși Părintele să se suie acolo să vadă acel lucru, mai înainte de a merge la împăratul la Constantinopol, pentru trebuințele mănăstirești. Deci, chemând mai întâi pe frați, le-a citit învățătura fericitului Teodor Studitul, adăugând sfaturi folositoare și din gura sa binegrăitoare; apoi, închizându-se în chilie, s-a rugat mult. După aceea, a ieșit din chilie îmbrăcat cu mantia, având pe cap sfințitul culion al fericitului său Părinte Mihail Malein, pe care avea obiceiul a-l pune numai la praznice mari și în vremea împărtășirii cu dumnezeieștile lui Hristos Taine.
Iar în ziua aceea s-a arătat ca și cum ar fi fost praznic și era luminos la față ca un Înger al lui Dumnezeu. Deci luând cu el șase frați, s-a suit cu ei la acel lucru. Și pe când era pe vârful zidirii, cu neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu, s-a surpat acel vârf și toți au căzut, fiind împresurați cu pietre și cu țărână. Deci cinci și-au dat îndată sufletele în mâinile lui Dumnezeu, iar Părintele și cu un zidar, anume Daniil, au rămas prinși între pietre de vii. Și s-a auzit timp de trei ceasuri și mai mult glasul Cuviosului Părinte, strigând astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ție, Dumnezeule!” Deci, adunându-se frații cu plângere și tânguire, au scos pietrele și țărâna, unii cu uneltele ce le găsiseră la îndemână, iar alții cu mâinile și cu picioarele, până ce au găsit pe Părintele Atanasie sfârșit în Domnul, cu trupul întreg, în afară de piciorul drept, care era rănit. Iar lângă dânsul au găsit și pe zidar rănit foarte rău; și așa i-au scos pe amândoi de acolo.
Astfel a fost sfârșitul Cuviosului nostru Părinte Atanasie, care, deși s-ar părea cuiva că a fost necinstit, de vreme ce nu s-a săvârșit pe pat, însă cinstită este înaintea Domnului moartea Cuviosului, căci s-a făcut pricinuitoare de cunună mucenicească plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără de înștiințare a fost el, pentru că, văzând-o mai dinainte cu duhul, a spus-o lui Antonie, ucenicului său apropiat, zicând: „Te rog să faci tu călătoria care trebuia să o facem la Constantinopol, pentru nevoile Mănăstirii, pentru că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul cel pământesc, așa voind Dumnezeu!”
Multe minuni se săvârșeau și la mormântul Sfântului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni și se tămăduiau multe feluri de boli ale celor ce veneau cu credință și se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormântul lui. Acum este timpul să sfârșim cuvântul cel adunat pe scurt din cartea scrisă pe larg despre viața, nevoințele și minunile Cuviosului Atanasie. Deci fie lui Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinții Săi și Cel ce a arătat întru Cuviosul Atanasie mila și puterea Sa, slava cea fără de sfârșit și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
