1. Pricina dintâi a morţii: păcatul strămoşesc
Moartea nu e de la Dumnezeu, spun într-un glas toţi Sfinţii Părinţi . In Sfânta Scriptură stă scris limpede: „Nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucură de nimicirea celor vii. El a făcut toate lucrurile pentru ca ele să vieze, făpturile lumii sunt mântuitoare, în ele nu-i otravă de pieire.” (Inţ. Sol. l, 13-l4). Realitatea morţii este de natură negativă: moartea există doar prin pierderea vieţii; ea face parte dintre relele care există numai întrucât lipseşte sau a fost pierdut binele. Or, lumea creată de Dumnezeu a fost toată desăvârşit bună, iar viaţa i-a fost dăruită omului ca un mare bine.
Era însă omul nemuritor? Mulţi Părinţi spun că da , considerând că moartea era deplin străină de firea lui; alţii însă se feresc să facă această afirmaţie . Intemeindu-se pe cuvintele din Facere (2, 7), unde stă scris: „Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărână luată din pământ”, şi dorind să facă distincţie între creat şi necreat, unii dintre Părinţi cred că la origine trupul omului, potrivit naturii sale, era o frământătură supusă schimbării, stricacioasă şi muritoare. „Omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt”, spune Sfântul Atanasie cel Mare , adăugând că firea celor dintâi oameni era „stricacioasă” . Aşadar, unii Părinţi preferă să spună, în chip mai nuanţat, că omul a fost creat „spre nestricare” sau că „firea omenească fusese zidită ca să nu moară” sau că ţinea de natura lui sa aibă „dorul continuu după veşnicia divină ; ei vorbesc şi de „făgăduinţa” nestricăciunii şi a nemuririi , care n-au fost de la început un câştig sigur şi perpetuu al omului, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ele ar fi fost însuşiri proprii naturii sale.
Toţi Sfinţii Părinţi sunt însă de acord că nestricăciunea şi nemurirea celui dintâi om se datorau numai şi numai harului dumnezeiesc. Pentru că, după cum spune Cartea Facerii, îndată ce l-a frământat din ţărână, Dumnezeu „a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul întru suflet viu.” (Fac. 2, 7). Iar Părinţii socotesc această suflare deopotrivă sufletul omului şi Duhul dumnezeiesc . Pătrunse de energiile dumnezeieşti, trupul şi sufletul lui Adam au căpătat însuşiri mai presus de fire. Sfântul Grigorie Palama spune că harul dumnezeiesc „împlinea, cu bogăţia binefacerilor sale, neajunsurile firii noastre.”. Harul făcea trupul nestricăcios şi nemuritor . Sfântul Atanasie cel Mare zice şi el că omul trăia o „viaţa […] cu adevărat nemuritoare”, având „harul Celui Ce i l-a dat şi puterea proprie a Cuvântului” ; iar în altă parte arată că: „fiind după fire stricăcioşi, (oamenii) ar fi scăpat de ceea ce sunt după fire” „datorită Cuvântului care era cu ei”, din pricina Căruia „stricăciunea cea după fire nu s-ar fi apropiat de ei” .
Dar pentru că omul a fost creat liber, ţinea de voia lui să păstreze harul primit şi astfel să stăruie în starea de nestricăciune şi nemurire dăruită de el sau, dimpotrivă, respingându-l, sa cadă din această stare . Aşadar, atunci când Sfinţii Părinţi spun că omul a fost creat nestricăcios şi nemuritor, aceasta nu înseamnă că era cu neputinţă ca el să cunoască stricăciunea şi moartea, ci că ar fi putut, prin harul lui Dumnezeu şi prin libera sa alegere, să n-aibă parte de ele. Pentru ca nestricăciunea şi nemurirea să-i devină pururea proprii, trebuia ca omul să păzească harul dumnezeiesc, stăruind în unirea cu Dumnezeu şi ascultând de porunca ce-i fusese dată tocmai în acest scop (cf. Fac. 2, 16-l7 ) . Astfel, Sfântul Grigorie Palama scrie: „Dacă omul ar fi ascultat de porunca dată lui la început, stăruind în harul ce-i fusese dat, ar fi avut parte astfel de desăvârşita unire cu Dumnezeu şi ar fi devenit veşnic ca Dumnezeu, îmbrăcându-se cu nemurirea.”
In felul acesta înţelegem de ce Părinţii spun adeseori că, la început, mai înainte de a păcătui, omul nu era nici muritor, nici nemuritor. Sfântul Teofil al Antiohiei scrie în acest sens: „Dar îmi vei spune: A fost făcut omul, prin fire, muritor? Nu! Atunci, nemuritor? Nici asta n-o spun! Dar poate mă vei întreba: Nu era nimic din acestea? Nici asta n-o spun. Prin fire, omul n-a fost făcut nici muritor, nici nemuritor. Dacă l-ar fi făcut dintru început nemuritor, l-ar fi făcut Dumnezeu; şi iarăşi, dacă l-ar fi făcut muritor, s-ar fi crezut că Dumnezeu este pricina morţii lui. Aşadar, nu l-a făcut nici nemuritor, nici muritor, ci, după cum am spus mai înainte, capabil şi de una, şi de alta. Dacă omul înclina spre nemurire, păzind porunca lui Dumnezeu, avea să primească de la Dumnezeu ca plată nemurirea şi avea să ajungă dumnezeu; şi iarăşi, dacă se îndrepta spre faptele morţii, neascultând de Dumnezeu, el însuşi avea să fie pricina morţii sale, că Dumnezeu l-a făcut pe om liber, cu voinţă liberă.” La rândul său, Sfântul Atanasie cel Mare spune şi el: „Ştiind că libertatea de alegere a oamenilor poate înclina în amândouă părţile, (Dumnezeu) a voit să le asigure de mai înainte harul dat lor prin lege. Căci, aşezându-i în raiul Său, le-a dat lor lege. Aceasta pentru ca, dacă vor păstra (ce au primit) şi vor rămâne buni, să aibă […] făgăduinţa nestricăciunii […]. Iar dacă vor călca porunca şi, întorcându-se, se vor face răi, să ştie că vor avea să sufere în moarte stricăciunea cea după fire şi nu vor mai vieţui în rai, ci, murind, vor rămâne în afara lui, în moarte şi stricăciune.” Sfântul Grigorie Palama socoteşte chiar că porunca i-a fost dată omului tocmai ca să se poată feri de stricăciune şi moarte, păstrându-şi totodată libertatea de a alege ; el subliniază faptul că a fi muritor ori nemuritor, stricăcios ori nestricăcios, ţinea în fapt de alegerea omului , pentru ca Dumnezeu l-a creat liber să-şi hotărască destinul.
Originea şi cauza morţii trebuie aşadar căutate, potrivit Sfinţilor Părinţi, numai şi numai în voia omului, în greşita folosire a libertăţii sale, în păcatul săvârşit în rai , învăţătura lor urmează cuvântului Sfântului Apostol Pavel, care spune: „…printr-un om a intrat păcatul în lume – şi, prin păcat, moartea.” (Rom. 5, 12; cf. l Cor. 15, 21). Astfel, Sfântul Teofil al Antiohiei scrie: „(Aşa s-a întâmplat) cu cel dintâi zidit: neascultarea i-a adus izgonirea din rai; […] din pricina neascultării, omul […] la sfârşit a fost doborât de moarte.” Tot aşa spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Moartea cea după fire a adus-o în Adam povârnirea voii libere.” La întrebarea: „De unde toate neputinţele, bolile şi celelalte rele din care ne vine moartea?”, Sfântul Grigorie Palama răspunde: „Din neascultarea noastră de povaţa dumnezeiască, din călcarea poruncii lui Dumnezeu, din cel dintâi păcat săvârşit în rai. Bolile, slăbiciunile, multele şi împovărătoarele încercări de tot felul, păcatul le-a născut. Din pricina lui ne-am îmbrăcat în veşmântul de piele al acestui trup pieritor, ros de boli şi suferinţe, şi-am fost mutaţi în lumea aceasta nestatornică şi trecătoare şi osândiţi la o viaţă pândită de multe rele şi nenorociri. Iar boala în care păcatul a împins tot neamul omenesc e o cale necăjicioasă şi povârnită, la capătul căreia ne aşteaptă moartea.”
Plecându-şi urechea la şoapta celui rău şi dorind să fie „ca nişte dumnezei” (Fac. 3, 5), adică voind să fie dumnezei în afară de Dumnezeu, Adam şi Eva s-au lipsit ei înşişi de harul dumnezeiesc, pierzând pe dată darurile sale, prin care erau, în chip minunat, mai presus de fire. „Călcarea poruncii – scrie Sfântul Atanasie cel Mare – i-a întors pe ei la starea cea după fire” , adică la ţărâna din care au fost plămădiţi (Fac. 2, 7), aşa cum îi spune Dumnezeu lui Adam: „…te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Fac. 3, 19).
Aşadar, Părinţii răsăriteni, spre deosebire de mulţi Părinţi latini, nu socotesc relele pe care le-au avut de îndurat Adam şi Eva în urma păcatului drept o pedeapsă a lui Dumnezeu. Ele sunt mai curând urmări, aşa-zicând, fireşti ale lipsirii lor de bunăvoie de comuniunea cu Dumnezeu, prin care se făceau părtaşi ai însuşirilor dumnezeieşti. Despărţindu-se de Bine, au lăsat relele să pătrundă în firea omenească ; mai bine zis, depărtându-se şi lipsindu-se de Viaţă, şi-au agonisit moartea. Sfântul Grigorie de Nyssa scrie în acest sens: „După ce a părăsit binele, omul s-a afundat în rele tot mai adânc. De acum, depărtarea de viaţă a adus moartea, retragerea luminii, întunericul, lipsa virtuţii, răutatea; pe scurt, întreg şirul de forme ale binelui a fost înlocuit de relele contrare lor.” Tot el spune că: „In chip viclean, vrăjmaşul a vârât răutatea în sufletul omului, reuşind pe această cale să stingă şi să slăbească puterea binefacerii dumnezeieşti a harului, în locul lui sălăşluindu-se îndată tocmai contrariul lui. Iar contrariul vieţii e moartea.” Tot aşa spune şi Sfântul Vasile cel Mare: „Moartea este urmarea firească a păcatului; pe măsură ce te depărtezi de Dumnezeu, Cel Ce este însăşi viaţa, te apropii de moarte, căci moartea este lipsa vieţii. Indepărtându-se de Dumnezeu, Adam a căzut pradă morţii.” La rândul său, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Nevrând primul om să se hrănească (cu Cel Ce este Pâinea Care dă viaţă), pe drept cuvânt a căzut din viaţa dumnezeiască şi a dobândit o alta, născătoare de moarte.”
Moartea s-a abătut mai întâi asupra sufletului omului care, despărţit de Dumnezeu şi lipsit de viaţa dumnezeiască, ajunge pătimitor, stricăcios şi pieritor. Apoi, de la suflet trece la trup. După tâlcuirea Sfântului Atanasie cel Mare , despre această îndoita moarte, sufletească şi trupească, vorbeşte Dumnezeu atunci când le spune primilor oameni: „…în ziua în care vei mânca din el (din pomul cunoştinţei binelui şi răuluij, cu moarte vei muri!” (Fac. 2, 17). Sfântul Grigorie Palama spune şi mai limpede: „Moartea ivită în suflet din pricina neascultării, n-a stricat numai sufletul[…], ci a adus şi asupra trupului necaz şi pătimire, l-a făcut stricacios şi rob al morţii. Căci murind omul lăuntric prin călcarea poruncii, atunci aude Adam cel pământesc cuvântul: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Fac. 3, 19).
Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi, Părinţii spun că relele abătute asupra firii omeneşti în urma păcatului -moartea în primul rând – s-au întins la toţi urmaşii lui Adam , pentru că el era cu adevărat arhetip, începătură şi rădăcină a tot neamul omenesc pe care îl cuprindea întreg în sine. Mulţi Părinţi spun că transmiterea acestor rele se face prin naşterile cele după trup , fiind aşadar inevitabilă. De aceea, toţi oamenii se nasc pătimitori, stricăcioşi şi muritori, şi nimeni nu poate scăpa de această soartă, pe care Sfantul Maxim Mărturisitorul o numeşte când „lege a păcatului” , pentru că a fost instituită de păcat, când „lege a firii” , pentru că îi este proprie firii omeneşti căzute. Se cuvine să amintim aici cuvântul Sfantului Apostol Pavel: „printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea” şi „moartea a trecut în toţi oamenii prin aceea că toţi au păcătuit.” (Rom. 5, 12).
Extras din Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte , Jean-Claude Larchet – Editura Sofia, București 2006.
