Trebuie să reușești să-l convingi pe om de necesitatea ascultării și de importanța smereniei. E de folos ca el să se împace cu gândul că este bolnav, să primească cele hărăzite lui. Viața duhovnicească este cu putință doar atunci când omul își recunoaște adevărata lui stare și se smerește. Când un om acceptă să trăiască sub crucea lăsată lui de Domnul, abia atunci putem vorbi de credință.
Dacă însă el nu caută să trăiască după cum i-a poruncit Domnul și nu-și ia crucea lui și nu urmează lui Hristos, dacă nu crede că drumul pe care Domnul i l-a așezat înainte este mântuitor, atunci putem spune că el este necredincios. Și dacă este necredincios, cu ce ai putea să-l ajuți?
Iată că și preotului i se impune să rabde, să se smerească, să se chinuiască, să îndure. El se gândește: „Dacă Domnul mă împovărează cu aceasta, voi răbda. Poate Domnul va face ceva”. În orice caz, preotul este dator să vadă adevărul, să nu-și îngăduie să-l înșele cu un surogat sufletesc pe omul căruia îi poartă de grijă. Trebuie să-i spună adevărul. Chiar dacă acesta nu dorește să-l audă și să-l primească, preotul trebuie să i-l spună. A mărturisi despre adevăr este datoria lui. Și după aceasta ‒ ce va vrea Dumnezeu!
Extras din Duhovnicul și ucenicul – Protoiereu Vladimir Vorobiev, Editura Sophia via http://manastireasuruceni.md.
