Nu de puţine ori, aflându‑mă în pelerinaj în Sfântul Munte Athos, m‑am întrebat ce simt cei care aleg calea preoţiei sau a călugăriei, lăsând la o parte toate cele lumeşti. Probabil că răsplata este pe măsura nevoinţelor, este un mare dat fiindcă odată ce calea aceasta a fost aleasă, rareori se mai dă înapoi. Şi aceste întrebări aveau să‑şi afle răspunsul de la unul din părinţii Sfântului Munte Athos. De fiecare dată când am avut vreo nelămurire sau am cerut un răspuns la o întrebare ce‑mi chinuia sufletul de mult timp, părinţii Sfântului Munte mi‑au răspuns cu infinită răbdare şi seriozitate, pentru care le mulţumesc şi pe această cale.
„Când te preoţeşti ori când te călugărești, deşi sunt şi alte excepţii, harul pe care‑l primeşti este la limita capacităţii tale de a‑l purta. Este atât de mare, încât starea de fericire atinge limite greu de înţeles. Lacrimile îţi curg singure, atingi supraconştiinţa, iar regretele încep să curgă şi pentru cele mai nesemnificative, mărunte păcate. Îi simţi, la propriu, prezenţa lui Dumnezeu, decodifici intenţiile Sale, planul Său, acţiunile Sale. Credinţa ţi se relevă pe natura înţelesului tău. Simţi totul pe pielea ta, conştient că fiecare celulă din tine îşi recunoaşte Creatorul. Această stare de fericire este dusă la extrem, astfel că orice lucru lumesc ori poziţie socială ţi se par nesemnificative în comparaţie cu fericirea de nedescris dată de Harul Dumnezeiesc. Nu ţine prea mult, ea fiind doar arvuna fericirii veşnice a celor ce dau dovadă de credinţă şi de iubire. Pierderea harului vine foarte repede, având drept cauză, în primul rând, judecarea aproapelui.
De la un simplu „măi să fie”, harul se depărtează de tine, iar starea iniţială se instalează rapid. Cine a gustat din acest har, starea dată de lipsa acestuia îl va ţine în permanenţă într‑o stare de nostalgie, de regret că l‑a pierdut, conştientizând că viaţa fără Dumnezeu, relevat prin prezenţa harului, este anostă şi de neconceput. Cine a simţit şi a trăit harul şi apoi l‑a pierdut simte în sinea sa un gol absolut, iar dorinţa de a‑l recâştiga este foarte mare. Ei, acum e acum, pentru că atunci când ţi se ia harul, începe „proba de foc”. În proba de foc eşti supus multor chinuri, umilinţe, nedreptăţi, timp în care te rogi necontenit, tu fiind ajutat, dar într‑ascuns. Adică prezenţa harului nu se relevă încă. Practic, „proba de foc” este punerea la încercare a credinţei tale, fără să‑L mai simţi pe Dumnezeu. Această încercare durează cam 20 de ani, dar se poate prelungi şi spre 30. Sunt 20 de ani de chinuri, în care crezi că ai fost abandonat și te simţi al nimănui, strigi din toate puterile şi crezi că nu eşti auzit, depui eforturi pentru fiecare reuşită, iar la final de încercare, iubirea şi încrederea în Dumnezeu trebuie să îţi rămână neschimbate. Abia la sfârşit, harul pierdut va reveni, iar atunci vei şti cum să îl preţuieşti astfel încât să nu mai plece.
Cine rezistă unei astfel de încercări, cu adevărat fiul lui Dumnezeu se va chema. Plăcerea este ceea ce vrem să punem noi în loc, atât timp cât nu avem Harul lui Dumnezeu să ne bucure sufletul. Iar pentru asta oamenii sunt dispuşi să plătească oricât au. Vor case mari, vor maşini puternice, vor mâncăruri bune, vor femei frumoase, vor putere. Mulţi dintre oameni cred că starea de bine vine din fast, lux şi plăceri. Alţii cred că le vine din băutură ori droguri. Dar aceste lucruri costă, unele foarte mult, şi pentru asta unii sunt dispuşi să facă orice compromis. Adică orice altceva decât să încerce să atragă Harul lui Dumnezeu, prin a cărui prezenţă, starea de bine, face astfel încât orice altă plăcere să pălească. Ba, mai mult, la această stare de bine nu se ajunge prin păcat, ci prin curăţire interioară.
Prea puţini dintre cei din ziua de azi sunt dispuşi să renunţe la plăcerea lumească pentru plăcerea Dumnezeiască. Odată ce renunţi la plăcerile lumeşti, îndată Dumnezeu îţi va da bucurii şi harisme duhovniceşti greu de înţeles, dar mai înălţătoare decât toate plăcerile lumii laolaltă. Toate acestea încercă să compenseze, fără succes, efectul îndepărtării omului de Dumnezeu. Ori de câte ori vorbim despre realizările noastre, începem propoziţia cu „eu am făcut”, „eu am zis”, „eu am iniţiat” etc. Ceea ce se traduce prin a crede că ai fi făcut totul de unul singur. Ceea ce este fals. În fapt, nu ai făcut nimic de unul singur. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nu faci şi nu realizezi nimic. Absolut nimic. Iar în momentul în care repeţi „eu”, Îl excluzi pe Dumnezeu din ecuaţie. De aceea, încearcă, măcar pentru o perioadă, să scoţi pronumele personal „eu” din vocabular. „Eu” este expresia omului mândru, care se socoate responsabil pentru tot ceea ce întreprinde. Şi unde este locul mândriei, smerenia nu mai are loc.
‑ Şi atunci cum ar trebui să mă exprim?
‑ În loc de „eu”, foloseşte „noi”, pentru că niciodată nu eşti singur.
Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ, ediție completă, autor Ionuț Riteș.
