În fiecare Săptămână a Patimilor Biserica Ortodoxă ne înfăţişează Patimile lui Hristos şi ne arată toate acele imagini sfinte ale Jertfei de pe Cruce. Şi ajută sufletele creştinilor ascultând acele cuvinte sfinte ale Evangheliei să le urmărească şi să le trăiască cât mai intens cu putinţă, căci astfel intră mai adânc în înţelegerea tainei Crucii Sale.
Viaţa lui Hristos de la Naştere până la Înviere a fost o mucenicie. S-a născut smerit, neştiut de nimeni, într-o iesle de animale necuvântătoare. După Naşterea Sa fuge prigonit în Egipt şi Se întoarce. Aşa cum a trăit cei 30 de ani ai Săi pe pământ, ne-a lăsat pildă de sfinţenie, o învăţătură despre cum trebuie să trăiască fiecare creştin. Iar când a ajuns la vremea lucrării de propovăduire, a început să meargă prin toată Iudeea şi să propovăduiască Evanghelia pocăinţei şi a întoarcerii, săvârşind minuni.
Toate aceste minuni, toată această slavă, pe care I-o dădeau oamenii pentru Harul Său făcător de minuni, a trezit invidia şi răutatea arhiereilor, a cărturarilor şi a fariseilor. De aceea, se gândeau mereu cum să-L prindă şi să-L piardă, căci „invidia nu cunoaşte, nici nu doreşte folosul aproapelui”.
Înainte de a-L prinde şi a-L răstigni, El a voit să predea marea Taină a dumnezeieştii Euharistii celor 12 Ucenici ai Săi, în vremea Cinei celei de Taină, când le-a spus: „Luaţi mâncaţi, Acesta este Trupul Meu… beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu al Legământului celui Nou, care pentru mulţi Se varsă spre iertarea păcatelor. Amin, amin vă spun vouă că nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea, când îl voi bea nou întru Împărăţia Cerurilor”[1]. Şi după ce le-a predat dumnezeiasca taină, a urmat trădarea şi prinderea Lui.
Ucenicul care nu a urmat pe Domnul cu multă credinţă, dar avea o stare pătimaşă înlăuntrul său, s-a făcut unealta care L-a condus la Cruce. Ce voia să vadă Iuda mai mult decât atâtea semne şi minuni, pe care le-a văzut în viaţa lui Hristos? Dar din cauza răutăţii sale, părăsit fiind de Harul lui Dumnezeu, s-a făcut trădător. Este cel mai mare păcătos de pe pământ, care L-a trădat pe Hristos pentru câţiva arginţi. Câţi dintre noi, oamenii, nu-L trădăm cu faptele, prin care aducem necinste dumnezeieştii Sale Persoane şi, mai ales, când nu mărturisim credinţa noastră, atunci când trebuie să o mărturisim şi să ne încununăm?
Şi Domnul a mers să ridice Crucea aceasta către Golgota, după ce mai înainte a suferit o mare mucenicie a necinstirii. Nu am fost vrednici noi, oamenii, pentru această jertfă supremă a lui Hristos. Nimeni nu ne-a iubit atât de mult precum Domnul şi nimeni nu a fost atât de ocărât, batjocorit şi nu S-a smerit atât de mult precum Domnul. Aţi ajuns vreodată la simţirea muceniciei lui Hristos? Aţi conştientizat durerile ce le-a suferit? Puteţi să vă imaginaţi că un om, un rob a ridicat mâna şi L-a pălmuit pe Hristos? Dumnezeiescul Chip a fost pălmuit de un om necinstitor, de un om păcătos! Dar Hristos S-a mâniat? S-a împotrivit? Nu, ci doar a spus: Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?[2]. Iar noi, oamenii, care din fire suntem smeriţi, vrednici de milă, păcătoşi, vrednici de toate chinurile din iad, nu numai pălmuire nu primim, dar niciun cuvânt simplu, o simplă provocare, ci imediat reacţionăm şi ne împotrivim.
Aţi văzut cum se biciuieşte un om şi mai ales în vremea veche. Aceasta a răbdat şi Domnul pentru noi. Chiar şi numai să ne închipuim pe Hristos legat de stâlp cu cununa de spini şi pe ostaşii cu toată acea purtare dispreţuitoare, bătându-şi joc de El, biciuindu-L peste tot Trupul Său gol, Sângele curgând şi suferind dureri înfricoşătoare trupeşti şi sufleteşti, este de ajuns să ne cutremure şi să ne facă să simţim greutatea responsabilităţii noastre faţă de dragostea Sa.
Precum Sângele Său curgea din belşug din Preacurat Trupul Său, tot la fel de bogată era şi dragostea Sa faţă de om! Gândiţi-vă că acea cunună de spini o loveau cu tot ce găseau, ca să intre mai adânc în Trupul Său acei spini înfricoşători şi să-I pricinuiască şi mai multă durere. Nouă ne intră un spin mic şi spunem „vai!” şi ne grăbim să-l scoatem. Pe de o parte, capul Său primea rănile de la spini şi pălmuirile şi tot trupul era plin de răni de la lovituri şi biciuiri, iar, pe de altă parte, ocările, hulele şi batjocurile.
Toată noaptea aceea în care L-au pus în temniţă, îşi băteau joc de El, Îl ocărau, Îl biciuiau, Îl răneau, Îl înjoseau şi se purtau cu El de parcă ar fi fost un ticălos, un om cu faimă rea. După mucenicia aceea a biciuirii, Pilat L-a dus pe Hristos afară în Pretoriu, în locul numit „pardosit cu pietre”, ca să-L arate înaintea poporului, acolo unde era adunată toată lumea evreiască, toţi cei care fuseseră îndemnaţi de către farisei şi cărturari să strige: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”.
[1] Marcu 14, 23-25
[2] Ioan 18, 23.
Extras din Arta mântuirii– Starețul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2018.
