La 25 iulie 1924, în sfinţitele locuri ale Capadociei, s-a născut Arsenie, viitorul Părinte Paisie. Vedea pentru prima dată lumina soarelui material cel ce avea să lumineze ochii duhovniceşti ai multora, călăuzindu-i la Lumina cea Adevărată.
Cine s-ar fi gândit atunci ce avea să ajungă acel copilaş mic, dar plin de har? Desigur, nimeni altul fără numai bunul păstor al Farasei, ieromonahul Arsenie, care a văzut, prin harisma sa prorocească, şi care, la Botez, i-a dat pruncului, odată cu numele său, şi sfintele şi preţioasele sale binecuvântări. Fiind de numai câteva zile, micuţul Arsenie, împreună cu binecuvântaţii săi părinţi, Prodromos şi Evloghia, şi cu ceilalţi săteni, în frunte cu marele Părinte Arsenie, au părăsit vatra părintească şi au venit în Grecia, stabilindu-se în Koniţa Epirului. În Koniţa avea să-şi petreacă Arsenie anii copilăriei, crescând în atmosfera caldă a familiei, păzind poruncile lui Hristos întru multă curăţie şi ajutându-şi tatăl în construcţii.
A absolvit şcoala primară şi a deprins meseria de tâmplar, urmându-I astfel întru toate Stăpânului Hristos. Se deosebea prin agerimea sa, prin memorie şi prin toate celelalte abilităţi. Ajuns la vârsta potrivită, s-a înrolat în armată, în anii grei ai războiului civil. A slujit cu devotament patria vreme de patru ani şi jumătate, având misiunea de transmisionist. Dumnezeu l-a izbăvit din multe primejdii, păzindu-l, pentru ca mai târziu să poată şi el să-i ajute şi să-i sprijine pe cei mulţi. Eliberat din armată, merge în Sfântul Munte, spre a-I sluji pe mai departe Împăratului Ceresc, intrând în arena nevoinţelor şi a ostenelilor pentru curăţire cu dumnezeiască râvnă şi cu multă însufleţire tinerească, luptând cu bărbăţie împotriva vrăjmaşului tuturor, diavolul…
Intră la început în obştea Mănăstirii Esfigmenu, unde şi pune temelia cea bună a zidirii duhovniceşti – ascultarea, participând la slujbele lungi de fiecare zi, precum şi la toate treburile din mănăstire, chiar până la epuizare. Cu multă evlavie urmează virtuţilor tuturor părinţilor, asemenea albinei, care ia de la fiecare ce este mai bun, neprecupeţind osteneala, sănătatea şi teama de moarte! Sufletul lui, însă, ardea de dragostea isihiei. Primind binecuvântarea egumenului, părăseşte mănăstirea şi, după câţiva ani de şedere la Sfânta Mănăstire Filotheu şi la Mănăstirea Stomiu din Koniţa, se învredniceşte de mult râvnita linişte în de Dumnezeu umblatul Munte Sinai. Aici, în sălbatica şi liniştita pustie stâncoasă, petrece doi ani, cu mare lepădare de sine, primind atât descoperiri dumnezeieşti, dar având parte şi de uneltirile vrăjmaşului, însoţite însă, nedespărţit, de purtarea de grijă iubitoare a lui Dumnezeu, în Sinai, Gheronda s-a bucurat de călugărie mai mult decât oriunde în altă parte. Voia lui Dumnezeu, însă, a fost alta, şi bunul porumbel s-a întors în Sfântul Munte, patria sa duhovnicească. Acolo, la coliba Cinstitei Cruci, şi mai apoi la Panaguda, Părintele Paisie s-a făcut liman de scăpare pentru sufletele oamenilor.
Cu fiecare zi, devenea tot mai cunoscut, şi la chilia lui se aduna mulţime de oameni, dintre care mulţi mai atârnau doar de un fir de păr, în adevăratul sens al cuvântului, aşteptând cu zbucium să se deschidă uşa chiliei pentru a întâlni chipul luminos al Stareţului şi a auzi plăcutele sale cuvinte, sau pentru a-i simţi grija părintească şi mângâierea lui caldă. Astfel, sufletul li se schimba, zâmbetul începea din nou să le încolţească pe buze şi aflau răspunsuri problemelor şi vindecare rănilor lor. Părintele Paisie şi-a jertfit liniştea pe care din tinereţile sale o iubise şi a preferat să se păgubească pe sine, numai să se facă de folos oamenilor, care, ca nişte oi fără păstor, au aflat în el pe cel asemenea păstorului celui bun, care îşi pune sufletul pentru oi… Anii au trecut, însă, şi puterile i s-au împutinat, dar numărul celor îndureraţi care îl căutau sporea necontenit. „Maşina – aşa cum spunea – se uzează când se înmulţesc călătorii.” Pentru monahi a fost un neînşelat călăuzitor, pentru mireni, învăţător şi doctor al sufletelor şi trupurilor; pentru toţi, un părinte iubitor, îngăduitor şi plin de bunăvoinţă. Numai cu cei care voiau să facă rău Bisericii şi ţării era aspru şi necruţător! Se bucura când auzea de clerici, care slujeau cu râvnă Biserica şi îi ajutau pe oameni, se bucura văzând monahi, care se purtau la înălţimea chemării lor, cu duh monahal de nevoinţă şi evlavie; se bucura văzându-i şi pe mireni – şi mai cu seamă pe tineri – că aveau principii, idealuri şi interes duhovnicesc în societatea coruptă în care trăiau. Nu îi plăcea deloc deşertăciunea duhului lumesc, mai ales atunci când vedea aceasta la oameni duhovniceşti. Suferea când vedea monahi care îşi uitaseră ţinta şi râvna dintâi, pe care el a păstrat-o nestinsă până la sfârşit.
Se bucura că era monah, lucru căruia îi aflase bine sensul, şi spunea că viaţa monahală este mărinimie, bucurie, şi nu o soartă nefastă. Este o nebunie, în sensul cel bun al cuvântului. Nebunie sfântă. Pentru aceasta, el însuşi, de multe ori, mergea pe jos, prin munţi, cu metaniile în mâini, rugându-se în tot locul şi în toată vremea pentru mântuirea lumii… Iubea Biserica cu multă înflăcărare, şi în sânurile ei s-a sfinţit, devenind unul dintre marii Părinţii ai Bisericii, care luminează în tot pământul cu razele învăţăturilor sale. Cândva, desigur, trebuia să vină şi sfârşitul, şi nu a întârziat să apară. Tuturor celorlalte boli, pe care le purta, li s-au adăugat cancerul de intestin gros, de la el încheindu-se alergarea pământească, lucru pe care, de altfel, Gheronda îl dorea foarte mult. Ultimele opt luni de încercare prin care a trecut le-a petrecut la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti, lângă Tesalonic, căreia i-a şi fost Părinte, ctitor şi întemeietor. Acolo a adormit şi a fost înmormântat, acolo unde şi Sfântul său locuieşte… Cuviosul Arsenie Capadocianul. Mormântul lui a devenit un adevărat loc de închinare, iar maicile din mănăstire, asemenea femeilor mironosiţe, sunt nelipsite de lângă el, căci aici este locul unde oamenii vin cu miile pentru a afla tămăduire sufletelor şi trupurilor lor. Părintele a vieţuit în lume ca un înger pământesc. În chinovie a fost cel mai bun ucenic, în pustie a luptat cu bărbăţie şi curaj, câştigând biruinţă peste biruinţă. Luminează acum pe bolta Bisericii ca o stea a lui Hristos. Exemplul său ni l-a lăsat ca dreptarul adevăratului monah, învăţătura sa – ca pe o preţioasă moştenire, iar dragostea sa – ca pe adevăratul său testament. Sfinte Părinte Paisie, roagă-te pentru noi, păcătoşii!
Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul si dascălul meu – Editura Egumenița 2016
