Viaţa Sfântului Vasilie cel Mare

Sfântul Vasilie s-a născut în anul 329 (330) dintr-o familie evlavioasă în Cezareea Capadociei. Mama sa se numea Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile. Bunica sa după tată era Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul, avusese de suferit în timpul persecuţiilor lui Diocleţian (284-305).

Vasile era unul din cei zece fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta,- cinci vor fi monahi, cei trei dinainte, la care se adaugă Naucratios şi Ma­crina cea Tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emi­lia, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie (de Nyssa), Sfântul Petru, Sfânta Macrina cea Tânără. Bu­nica Macrina, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără, i-a crescut pe copii în duh creştin. Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare: „Am păstrat în mine aceeaşi învăţătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă şi de la bu­nica mea Macrina. Această credinţă n-am mo­dificat-o nici mai târziu, când m-am mai matu­rizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinţii încă de la în­ceput. Ca şi sămânţa, care din mică se face mare prin creştere, dar în fiinţa ei rămâne aceeaşi şi soiul ei nu se schimbă, dar prin dezvoltare ea se desăvârşeşte, tot aşa înţeleg că şi învăţă­tura mea despre Dumnezeu s-a adâncit şi s-a desăvârşit pe măsură ce am crescut, încât cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeaşi”.

Conţinutul creştin al educaţiei pe care tâ­nărul Vasile o primeşte în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracte­ristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoşii săi a fost pietatea.

Sfântul Vasile şi-a continuat educaţia în şcolile din Cezareea Capadociei, unde l-a cu­noscut pe Sfântul Grigorie Teologul apoi în şcolile din Constantinopol şi, în fine, la Atena. A avut profesori vestiţi: Libaniu, Proheresiu şi Himeriu. A închegat o prietenie strânsă cu Sfântul Grigorie de Nazianz. Viaţa lor studen­ţească e model pentru teologii de totdeauna. Cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al Bisericii.

Sfântul Vasile s-a întors în patrie pe la anul 355. Un biograf al Sfântului Vasile spune că suferinţele fizice de care a avut parte toată viaţa şi nevoia de a lua mereu medicamente l-au împins către studiul medicinii.

Primul pas concret pe calea desăvârşirii sale în lumina Evangheliei a fost făcut de Sfân­tul Vasile prin primirea Tainei Sfântului Botez la anul 357, după care întreprinde o călătorie în Egipt Palestina, Celesiria şi Mesopotamia, pentru a-i întâlni pe cei mai renumiţi asceţi, înainte de această călătorie, a făcut o primă împărţire a averii sale la săraci. S-a întors hotărât să organizeze viaţa monahală după criteriul obştei. Pentru acest scop l-a chemat pe Sfântul Grigorie Teologul la mănăstirea în­fiinţată de el în Pont pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi. El îmbina munca ma­nuală cu rugăciunea şi cu râvna intelectuală. Aici a scris Regulile vieţii monahale (Regu­lile mari şi mici) şi a pus bazele Filocaliei, împreună cu Sfântul Grigorie.

Vasile a fost hirotonit preot de Episcopul Eusebiu, devenindu-i acestuia un bun sfătuitor, în 368, cu prilejul unei mari foamete, Sfântul Vasile a organizat admirabil asistenţa socială şi a făcut a doua împărţire a averii sale săracilor.

În 370, murind episcopul Eusebiu, Sfân­tul Vasile a fost ales în locul acestuia. Deşi era în floarea vârstei, consumat de asceza severă, ca episcop al Cezareii, devenit mitro­polit al Capadociei şi ierarh peste dioceza din Pont Sfântul Vasile a început să reorgani­zeze Biserica de sub jurisdicţia sa, înlăturând abuzurile clerului din vremea aceea. Sfântul Vasile s-a impus printr-o uriaşă activitate dog­matică, pastorală şi socială. În urma atitu­dinii sale faţă de arianism şi a manevrelor împăratului Valens, dioceza i-a fost împăr­ţită în două, cu două capitale episcopale: Cezareea şi Tyana.

Sfântul Vasile a susţinut lupta Sfântului Atanasie cel Mare contra arienilor şi a apărat învăţătura creştină niceeană. Este remarca­bilă în acest sens poziţia pe care a avut-o Sfân­tul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest trimisul împăratului Valens cu mi­siunea de a-l face să îmbrăţişeze arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii. Refe­ritor la poziţia sa demnă şi neînfricată contra împăratului Valens, susţinător al ereziei ariene, şi la felul cum au biruit ortodocşii în frunte cu Sfântul Vasile într-una din disputele cu ari­enii, literatura patristică ne transmite această întâmplare:

„Odinioară, de nelegiuitul împărat Valens (364-378), în cetatea Niceea, s-au apro­piat căpeteniile ereziei ariene cerând ca, din soborniceasca biserică cea din cetatea aceea, să gonească poporul dreptcredincios, iar Sfân­tul Locaş să-l dea adunării lor celei ariene. Şi a făcut aşa împăratul cel rău, el însuşi fiind ere­tic: a luat, adică, biserica de la cei dreptcre­dincioşi, cu sila, şi a dat-o arienilor, apoi s-a dus în Constantinopol. Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulţimea dreptcredincioşilor, a sosit acolo marele Vasile, apărătorul cel de obşte al Bisericilor, la care toată mulţi­mea celor dreptcredincioşi venind, cu strigare şi cu tânguire, i-a spus strâmbătatea ce li s-a făcut lor de împărat. Iar Sfântul, mângâindu-i pe ei cu cuvintele sale, îndată s-a dus la îm­părat, la Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: «Cinstea împăratului stă în judecata sa. Iar înţelepciunea zice: Dreptatea împăra­tului la judecată se vede. Deci pentru ce, îm­părate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioşi din Sfânta Biserică şi dând-o rău credincioşilor?» Zis-a lui împăratul: «Tot la învinuiri te întorci, Vasile? Nu ţi se cuvine ţie să fii aşa». Răspuns-a Vasile: «Se cuvine mie pentru dreptate a muri». Şi înfruntându-se ei şi împotrivindu-se, sta acolo de faţă mai marele bucătarilor împărăteşti, numit Demostene, acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocărând pe Sfântul. Iar Sfântul a zis: «Vedem aici şi pe necărturarul Demos­tene». Iar stolnicul, ruşinându-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Sfântul i-a zis: «Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele Bisericii». Şi a tăcut Demostene ruşinat.

Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se şi, pe de alta, ruşinându-se, a zis lui Vasile: «Să mergi tu între dânşii să faci dreptate, dar aşa să judeci, ca să nu judeci cu părtinire po­porului de-o credinţă cu tine». Iar Sfântul a răspuns: «De voi judeca cu nedreptate, apoi şi pe mine la surghiun să mă trimiţi şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti şi Bise­rica să o dai arienilor». Şi, luând Sfântul scri­soarea de la împărat, s-a întors la Niceea. Şi, chemând pe arieni, le-a zis lor: «lată, împă­ratul mi-a dat mie putere ca să fac judecată între voi şi între dreptcredincioşi pentru bise­rica pe care aţi luat-o cu sila». Iar ei au răs­puns lui: «Deci judecă, dar după judecata îm­păratului». Iar Sfântul le-a zis: «Să mergeţi, şi voi arienii şi voi dreptcredincioşilor, şi să în­chideţi biserica şi, încuind-o, să o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor, şi să puneţi de amândouă părţile păzitori. Şi mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi, după aceasta, să vă apro­piaţi de biserică. Şi de se vor deschide sin­gure, cu rugăciunile voastre, uşile bisericii, apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte şi vom merge cu litie, cântând, la biserică şi de se vor des­chide nouă, să o avem pe ea în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, nici vouă, apoi, ia­răşi, a voastră să fie biserica». Şi plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar drept-credincioşii se mâhneau asupra Sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica îm­păratului a făcut judecata. Şi, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părţile, Sfânta Biserică străjuită a fost cu tot dina­dinsul, pecetluită şi întărită. Şi, rugându-se arienii trei zile şi trei nopţi şi de biserică apropiindu-se, nu s-a făcut niciun semn. Şi se rugau de dimineaţă până la al şaselea ceas, stri­gând: «Doamne, miluieşte!», şi nu s-au deschis uşile bisericii şi s-au dus fără dar şi ruşinaţi. Atunci, marele Vasile, adunând pe toţi dreptcredincioşii, cu femeile şi copiii, au ieşit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid, făcând acolo priveghere de toată noap­tea, apoi au mers dimineaţa cu toţii la cea so­bornicească biserică pecetluită, cântând: «Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi». Apoi, stând înaintea uşii bisericii, a zis către popor: Ridicaţi mâinile voastre şi strigaţi cu dinadinsul: «Doamne, miluieşte!». Şi aceasta făcându-se, a poruncit Sfân­tul ca să se facă tăcere şi, apropiindu-se de uşă, a însemnat-o cu semnul crucii de trei ori şi a zis: «Bine este cuvântat Dumnezeul creştini­lor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii ve­cilor». Şi, glăsuind tot poporul: «Amin!», în­dată s-a făcut cutremur şi au început a se sfă­râma zăvoarele, au căzut întăriturile, s-au dezlegat peceţile şi s-a deschis uşa, ca de un vânt şi furtună mare, şi s-a lovit uşa de zid. Iar dumnezeiescul Vasile a început a cânta: «Ridicaţi porţile voastre, ridicaţi-vă porţile cele veşnice şi va intra împăratul slavei». Şi, in­trând Vasile în biserică, cu toată mulţimea dreptcredincioşilor, şi săvârşind dumnezeiasca slujbă, a slobozit pe popor cu veselie. Iar mul­ţimea fără de număr de arieni, văzând acea mi­nune, s-a lepădat de credinţa ei cea rea şi la cei dreptcredincioşi s-a adăugat. Şi, aflând şi îm­păratul de o judecată dreaptă ca aceasta a Sfân­tului Vasile şi de minunea aceea preaslăvită, s-a mirat foarte şi a defăimat urâciunea relei credinţe ariene, însă, orbindu-se de răutate, nu s-a întors la credinţa cea dreaptă şi a pierit rău după aceea. Că, biruit şi rănit fiind el în răz­boi, în părţile Traciei, a fugit şi s-a ascuns în­tr-o şură de paie. Iar urmăritorii lui, înconju­rând şura cu foc, au aprins-o şi, acolo, împă­ratul arzând, şi-a dat sfârşitul. Şi a fost moartea aceasta a împăratului, după moartea Sfântului Vasile, dar în acelaşi an, întru care Sfântul s-a mutat către Domnul.”

Sfântul Vasile a încercat să împace Bise­ricile orientale făcând apel la Sfântul Atanasie şi la Papa Damasus. A avut o iniţiativă asemănătoare şi în cazul relaţiilor dintre Occi­dent şi Orient, confruntate atunci cu schisma meletiană.

Sfântul Vasile a fost un suflet mare, cu o minte pe cât de laborioasă, pe atât de exactă. A luptat pentru alinarea suferinţelor celor mulţi, nefăcând discriminare între oameni şi credinţele lor. A înfiinţat instituţii de asis­tenţă socială: azil ospătărie, casă pentru reedu­carea fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli tehnice. Toate aceste aşezăminte erau cu­noscute sub numele de Vasiliada.

Sfântul Vasile a împodobit serviciul di­vin cu Sfânta sa Liturghie, ce se săvârşeşte de zece ori în cursul anului bisericesc.

A fost pretutindeni prezent. A menţinut legătura cu profesorul său Libaniu, i-a spriji­nit moral şi financiar pe tinerii cei mai dotaţi din şcoli, convins fiind că Biserica are nevoie de întăriri permanente pentru atingerea sco­purilor ei divino-umane.

Personalitate polivalentă, Sfântul Vasile a excelat ca nimeni altul în toate activităţile pe care le-a întreprins. A fost un preot de ex­cepţie, mare liturghisitor şi prieten de nădejde, pedagog de clasă şi organizator înnăscut (poate de aceea a fost numit de contemporani „un roman printre greci”), teolog profund şi un adevărat om de ştiinţă. Toate acestea la un loc parcă nu întregesc portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriaşă, desfăşu­rată pe parcursul unei vieţi relativ scurte, pentru că Sfântul Vasile a trecut la cele veş­nice pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani, fiind numit încă de pe atunci cel Mare. Era cel Mare ca exponent al doctrinei creştine şi ca autor de omilii folositoare de suflet, mai mare încă în viaţa practică, în rolul său de prelat al Bise­ricii şi de om al faptelor.

Este cunoscută corespondenţa arhiepis­copului de Cezareea Capadociei cu Junius Soranus, comandantul armatei romane din Sciţia Mică, şi cu Biserica din Sciţia pentru a fi tri­mise în Asia Mică moaştele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goţi în râul Museos, identificat cu râul Buzău.

Ideile Sfântului Vasile cel Mare au influ­enţat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicikovski († 1794) ca şi pe alte căi, astfel că viaţa monahală din Biserica Ortodoxă Română are un pronunţat caracter vasilian.

Şi faptul că Patriarhia Ecumenică a ri­dicat, la 10 octombrie 1776, pe mitropoliţii Ungrovlahiei la treapta de locţiitori ai Cezareei Capadociei ar putea fi interpretat în lu­mina conştiinţei că Biserica Ortodoxă Română a păstrat neştirbită moştenirea ideilor creştine ale Sfântului Vasile cel Mare.

În Biserica Ortodoxă Română Sfântul Va­sile cel Mare este unul dintre cei mai popu­lari sfinţi, opera sa constituind şi astăzi un iz­vor bogat de învăţăminte folositoare, iar exem­plul vieţii sale este unul dintre cele mai pil­duitoare modele ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârşirii creştine.