Nimeni nu mai repară nimic. Totul se înlocuiește. O dragoste cu altă dragoste. O viață cu altă viață. O lume cu altă lume. Un drum cu alt drum.
Dar le schimbăm și pe acestea cu altele, întocmai cum ne schimbăm hainele.
Mi-o amintesc pe mama cum punea mâna pe ac și-și cârpea viața unde vedea că s-a rupt. Ca să nu mai vorbesc despre dragostea dintre ea și tata. Era toată plină de petice. Ziceai însă că e nouă, și așa a și fost până la sfârșit.
La fel iubirea dintre bunica și bunicul. Tot așa lumea în care au trăit. O spălau seara cu săpun de casă, ca s-o ia dimineața curată de pe frânghie. Era lumea lor, nu tânjeau după alta. Le venea bine cea pe care o aveau, mirosea tot timpul a prospețime, chiar dacă se decolorase pe la guler și i se rărise cusătura pe la încheieturi.
Dacă în lumea noastră de azi ar exista pe fiecare stradă câte un atelier de reparat dragostea sau viața, nu s-ar înghesui nimeni să-i treacă pragul. Ne-am obișnuit să le înlocuim. Așa se face că nu iubim niciodată până la capăt, că ne apucăm de murit încă din copilărie, că trăim întotdeauna viețile altora și că, oriîncotro am porni, nu ajungem, de cel mai multe ori, nicăieri.
Ștefan Mitroi
Sursa: http://ziarullumina.ro
