Vindecarea tetraplegicului

STAVROS KALKANDIS (1930-1996)

(tetraplegicul)

Scurtă însemnare biografică

Stavros Kalkandis s-a născut la Neapoli-Lakonia în anul 1923. Tatăl său, Gheorghe, era doctor și a murit în 1930, iar mama sa, Polihronia, a trebuit să le poarte de grijă singură celor doi copii ai săi. După absolvirea școlii din Neapoli, a intrat voluntar la Aviația militară și apoi a studiat la Școala de subofițeri de aviație. După primele luni ale celui de-al doilea război mondial, în 1941, într-o misiune de război, Stavros Kalkandis s-a lovit la coloana vertebrală, ceea ce i-a provocat o hemoragie internă. Acesta a fost începutul suferinței sale de mulți ani. A fost internat la Spitalul Aviației și încet-încet sănătatea i s-a îmbunătățit. În timpul ocupației germane din Grecia a fost trimis în misiune în Orientul mijlociu. Acolo s-a lovit din nou la coloana vertebrală.

În 1947 a fost trimis în America pentru tratament.

În 1951 Stavros Kalkandis s-a întors în Grecia paralitic. În 1957 a mers din nou la New York și s-a întors în Grecia tetraplegic.

În 1961 l-a cunoscut pe părintele Filotei Zervakos. Apoi a mers la Eghina la Sfântul Nectarie și în continuare a desfășurat o însemnată activitate filantropică, ajutându-i din punct de vedere material și duhovnicesc pe invalizii de la fundația Psihikos.

În 1971, prin bunăvoința lui Dumnezeu, și-a redobândit în chip minunat sănătatea.

Pe 2 ianuarie 1996 a adormit la vârsta de șaptezeci și trei de ani.

* * *

Cugetări înțelepte izvorâte din experiența unui

tetraplegic vindecat în chip minunat – Stavros Kalkandis

Despre boală

Boala este un însoțitor de neocolit al vieții noastre. Oricât am vrea să o evităm, oricât ne-am strădui să ne păstrăm sănătatea, odată și odată tot se va zdruncina și ne vom afla pe patul durerii.

Bătrâni, tineri și copii, bărbați și femei, buni și răi, toți putem trece prin cuptorul care se numește boală.

Să vedem însă ce este boala. Este un lucru bun sau rău, pedeapsă sau binefacere? Vine asupra noastră ca să ne fie de folos sau să ne vatăme, ca să ne deschidă mormântul sau calea mântuirii veșnice a sufletului nostru?

Ne-o trimite Dumnezeu ca să ne încerce credința și nădejdea sau este rodul păcatelor noastre, așa cum auzim cântându-se într-un tropar al paraclisului Maicii Domnului: „pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăvește trupul și slăbește și sufletul meu”? De multe ori este posibil să se întâmple și una și cealaltă.

Dumnezeul nostru nu îngăduie fără rost strâmtorarea și necazul care vin asupra noastră. Întotdeauna scopul lui Dumnezeu este legătura noastră cu El. Îmi amintesc foarte bine aceste cuvinte, pe care mi le-a spus cinstitul părinte Filotei Zervakos, când m-a vizitat pentru prima dată la spital, în 1961.

Scopul durerii trupești este de a ne face să ne apropiem de Hristos. Nu trebuie să ne descurajăm, dacă Hristos nu ne împlinește cererile, pentru că El urmărește ceea ce este mult mai important: mântuirea sufletului nostru. Sănătatea duhovnicească este incomparabil mai de preț decât cea trupească. Credeți-mă, fraților, de atâția ani de când sunt paralitic (treisprezece ani), nemișcat în căruciorul pentru invalizi, nu simțeam invaliditatea mea cea atât de grea. Minunea însă se săvârșise în sufletul meu cu mult timp înainte, dar eu continuam să cer sănătatea trupească, neînțelegând ce se întâmplase. Și rugându-L pe Dumnezeu să-mi arate dacă mi-a ascultat rugăciunile, răspunsul a venit. Domnul nostru a spus: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.”¹

Suferința și boala nimicesc egoismul din noi, ne fac să înțelegem că nu suntem nimic și ne fac să ne gândim la Dumnezeu, pe Care L-am uitat, să ne pocăim, să plângem, să ne mărturisim și cu suflet îndurerat (orice început este greu) să cerem dumnezeiasca milă și în cele din urmă Sfânta Împărtășanie. Și atunci, credeți-mă, sufletul află alinare, revine la viață. Pocăința și mărturisirea sinceră s-au făcut pricină a vindecării mele. În puține cuvinte a restabilirii sănătății mele.

„Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.”²

Concluzie

Boala este pedeapsă, atunci când rămânem nepocăiți, deși vin dureri asupra noastră.

Boala este binefacere, atunci când ne pocăim și scăpăm la Dumnezeu cerând mila Sa și iertare. Atunci pedeapsa se schimbă în binefacere. Amin.

                                                                                                                                                                               STAVROS KALKANDIS

Locotenent colonel de aviație