PETRU PAPADOPULOS
(1977-2005)
Viteazul nevoitor, care a scris o carte despre boala sa
Petru Papadopulos s-a născut la Ioannina în 1977. Primele simptome ale miasteniei de tip Duchenne (instabilitate și dificultate în mers) i-au apărut la vârsta de șase ani. Fratele său mai mare murise din pricina aceleiași boli la vârsta de optsprezece ani.
Petru a mers numai la grădiniță. Din pricina bolii nu a putut merge și la școală. A învățat să citească singur la vârsta de treisprezece ani, folosindu-se de niște cărți cu imagini și ceea ce este uimitor este că a învățat într-o lună. Așa cum scrie „voiam să studiez, ca să devin astronom, pentru că mi se pare foarte impresionant să cercetezi universul. Te simți aproape de crearea vieții, pe care a făcut-o Dumnezeu.”
În ciuda tuturor greutăților, a izbutit să scrie pe calculator într-un mod uimitor, pentru că nu putea să folosească tastatura. Folosea numai mouse-ul cu un program pe care îl primise de la Universitate. Mama sa îi punea mouse-ul în mână, îl așeza într-o poziție dificilă, aproape pe capul lui, pentru că în acea vreme folosea un aparat pentru respirație și astfel a scris o carte, care este o mărturie despre viața sa, cu titlul „Durerea care devine putere” și care a fost editată când avea douăzeci și cinci de ani. În paginile acestei cărți descrie cu sinceritate și sub formă de mărturisire felul cum a înfruntat la început această boală moștenită, moartea fratelui său și străduința sa de a depăși greutățile cu optimism și cu zâmbetul pe buze. Știa să se bucure de viață: o plimbare în afara orașului, înălțarea sufletească pricinuită de vederea răsăritului sau culorile frumoase ale apusului de soare, vântul ce sufla dulce lângă o biserică, culoarea verde-închis a unui lac artificial.
Datorită stării sale grave a rămas douăzeci și șase de zile la secția de terapie intensivă, unde i s-a făcut intubație și traheotomie și a fost de două ori în primejdie de a muri, din pricina complicațiilor. Fiindcă nu putea să vorbească, le arăta rudelor sale cu un bețișor literele dintr-un alfabetar și astfel forma propoziții. Era o fire optimistă. Iată ce scrie:
„Poate că m-am născut cu această problemă pentru vreun oarecare motiv, poate că Dumnezeu a rânduit să fiu așa ca să le dau curaj celor cuprinși de deznădejde, care le văd pe toate negre, pentru că din fire sunt optimist și nu deznădăjduiesc nicidecum, orice necaz aș avea.”
După ce a ieșit de la secția de terapie intensivă, a fost nevoit să trăiască trei ani la secția de psihiatrie a spitalului, unde lucra mama sa, fără să aibă vreo problemă specială, ci pentru a fi aproape de doctori, pentru că avea traheotomie și folosea aparatul pentru respirație. După ce s-a întors acasă, mama sa i-a schimbat tubul respirator și trebuia să facă absorbții, însă marea problemă era aparatul pentru respirație.
„Știți ce înseamnă să depindă viața ta de curentul electric? Viața mea depinde de un aparat, de parcă aș fi un robot care, dacă nu are curent, încetează să mai funcționeze.”
Și într-adevăr, la o întrerupere a curentului s-a aflat în primejdie de a se asfixia. Însă credința sa era atât de mare, încât a ajuns să scrie:
„Poate că viața mă iubește atât de mult, încât are un plan mai bun pentru mine. De câte ori cer ajutorul lui Dumnezeu, simt că mi-l trimite îndată.”
În carte scrie despre oameni care l-au ajutat (asistenți medicali, un teolog cu probleme de vedere, un preot pe nume Efrem care spunea că toți iau putere de la curajul lui Petru). Scrie însă și despre oameni nemilostivi, de la personalul medical până la unele dintre rudele sale, care ajunseseră să-și bată joc de mama sa pentru că născuse doi copii „handicapați”. Însă și pe aceștia îi iartă și pentru aceasta scrie:
„Pentru oricine vrea să vină să mă vadă ușile sunt întotdeauna deschise, însă și pe cei ce nu vin Dumnezeu să-i aibă întotdeauna în paza sa. Eu nu țin minte răul, ci sunt un om al dragostei și îi iert pe toți.”
În ultimul capitol al cărții sale, cu titlul „Viața este frumoasă”, scrie:
„Prin această carte am vrut să le arăt celorlalți că și eu pot fi de folos cu ceva și în general persoanele infirme au multe însușiri bune. Pentru aceasta nu trebuie să ne socotiți mai prejos, ci deopotrivă cu cei sănătoși. Când vrei să trăiești, știi să prețuiești și un minut. Problema pe care o am eu nu am creat-o eu însumi, ci a fost voia lui Dumnezeu să mă nasc așa. Însă atunci când ești sănătos și te îmbolnăvești din pricina împătimirii pentru băutură sau pentru droguri, … este un mare păcat…”
Petru a adormit pe 1 octombrie 2005 la vârsta de douăzeci și opt de ani. Iată ultimele rânduri ale cărții sale:
„Dumnezeu… să-mi dea putere… m-a trimis pe pământ ca să dau putere și curaj celor deznădăjduiți prin zâmbetul meu.”
(Din cartea „Durerea care devine putere”, Editura Kohlias).
