Vrăjmașii de proximitate, prietenii noștri severi

Între persoane, familii și chiar între membrii aceleiași ­familii, între grupuri de oameni diferiți și între popoare vecine sau îndepărtate, relațiile umane sunt schimbătoare: de la prietenii de durată și empatie la vrăjmășii și conflicte ­deschise. Foarte rar rămânem impasibili la comunicarea și relaționarea de proximitate. Prieteniile se nasc și cresc pe fondul faptelor bune împărtășite mutual, iar recunoștința consolidează prieteniile curate.

Cum se poate însă gestiona situația în care, aproape din senin, oameni care au avut relații rezonabile intră în hlamida vrăjmășiei, cu reproșuri grave și porniri războinice? Dușmănii de proximitate izbucnesc din senin în spațiul chestiunilor domestice de fiecare zi. Dar cu uimire constatăm uneori că avem și vrăjmași necunoscuți, care ne fac rău fără să-i fi supărat, ne disprețuiesc pentru modul în care gândim, pentru credințele și idealurile noastre, pentru modul nostru de a trăi în lume. Creștini fiind și reflectând asupra păcatelor și slăbiciunilor omenești, aplicăm medicamentul cuvintelor Mântuitorului Hristos: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca 6, 35). Cei credincioși ascultă și încearcă să pună în lucrare poruncile dumnezeiești; ei poartă cu demnitate crucea răbdării, a rugăciunii și iubirii pentru toți oamenii, dar se raportează într-un mod aparte la vrăjmași: nu le răspund acelora cu rău pentru rău, nu se bucură de nefericirea lor, răsplătesc răul cu binele, îi ajută și se roagă pentru ei, încercând să-i biruiască prin blândețe și ­bunătate.

Într-o rugăciune inspirată din Sfintele Scripturi și din vocația martirică a creștinilor, Sfântul Nicolae Velimirovici îi numește pe vrăjmași „prietenii noștri severi”. El le vede rolul benefic pe calea penitenței noastre și se roagă Domnului ca să înmulțească numărul lor, spre folosul nostru spiritual. Din conștiința faptului că nu trebuie să-și lipească sufletul de viața aceasta trecătoare, ascetul primește ca pe nevoințe loviturile vrăjmașilor. La Ziua Învierii, noi zicem „fraților” celor care ne iubesc, dar și celor care ne urăsc pe noi, cu speranța dărâmării zidurilor vrăjmășiei, în căutarea armoniei și a păcii cu toți oamenii.

Într-o societate majoritar creștină, iubirea vrăjmașilor nu poate însemna abandonarea, inclusiv la nivel social, a valorilor creștine, nesocotirea dreptății și acceptarea dictaturii răului. Cele mai tulburătoare cuvinte, rostite cu smerenie deplină în starea de suferință și încercare, nu despart iertarea răului de dreptate: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 34), „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60). La lumina iubirii răstignite, întinăciunea păcatului se vede în toată grozăvia ei. Pentru că Dumnezeu răsare soarele și peste cei drepți și peste cei nedrepți, dar dreptatea și adevărul Lui rămân peste veacuri.

Prin încercare, El ne izbăvește de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți: „Întoarce-se-vor vrăjmașii mei înapoi în orice zi Te voi chema. Iată, am cunoscut că Dumnezeul meu ești Tu” (Psalm 55, 9). De aceea, rugăciunile speciale pentru vrăjmași de la Sfânta Liturghie ne cheamă să privim mai întâi către păcatele noastre și să cerem iertare pentru greșeli, dar să ne amintim mereu și de „prietenii noștri severi”, ca să-i întoarcă Dumnezeu de la vrajbă, ură și dezbinare către pacea sufletului și iubirea de semeni.

Pr. Nicolae Dascălu

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
63
Shares
Previous Post

Viețile Sfinților – octombrie, ziua 3

Next Post

Parcă ai în permanență o ruletă la tine

Related Posts