În vara anului 1914 se împlineau 200 de ani de la decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu, la Istanbul, de câtre turci. IPS Conon Arămescu Donici, mitropolitul primat al României a considerat că momentul trebuie marcat cu o slujbă de pomenire, în spiritul bunei tradiţii ortodoxe. Exista însă o problemă: nu se cunoştea cu certitudine locul de veci al domnitorului. De fapt, dacă era să se ţină seama doar de documentele oficiale, trupul lui Brâncoveanu fusese înghiţit de apele Bosforului, unde fusese aruncat de turci după execuţie.
Existau însă şi unele motive să se creadă că domnitorul îşi doarme somnul de veci în ţara sa. Iar cel mai puternic era lespedea albă neinscripţionată, care acoperea un misterios mormânt din Biserica Sfântul Gheorghe Nou, împodobită doar cu un chenar cu motive florale, dar care avea gravată, foarte discret, şi stema Ţării Româneşti.
Pentru a elucida misterul, mitropolitul primat a apelat la reputatul istoric Nicolae Iorga. Analizând cu minuţiozitate toate detaliile mormântului, dar în special candela de argint atârnată deasupra lespezii funerare, pe care erau gravate, cu litere foarte mici, cuvintele: „Această candela, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Maria, carea şi măria sa nădăjduieste în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)”, Iorga a concluzionat că este vorba, cu siguranţă, de locul de veci al strălucitului domnitor al Ţării Româneşti.
La 15 august 1914 mitropolitul Conon Arămescu a săvârşit slujba parastasului la mormântul voievodului martir, prima dată în mod oficial. Tot cu acel prilej, Nicolae Iorga a prezentat întâia oară în mod public şi cuprinzător o expunere a biografiei lui Constantin Brâncoveanu şi a înfloritoarei sale epoci.
Optsprezece ani mai târziu (1932), pentru confirmarea definitivă a concluziilor lui Iorga, lespedea de marmură albă de la Biserica Sfântul Gheorghie Nou a fost dată la o parte, iar osemintele analizate de specialişti. Concluziile au clarificat definitiv misterul mormântului necunoscut: în mormânt se aflau osemintele unui bărbat „nu foarte în vârstă”, iar „o vertebră cervicală prezenta urmele unei tăieturi”, fapt care indica decapitarea.
Ce se întâmplase cu 200 de ani înainte? Pentru care motive fusese, de fapt, masacrată familia voievodului Constantin Brâncoveanu?
Urmaşul legitim al împăraţilor bizantini
Teroarea şi eliminarea fizică erau metodele cele mai folosite de diplomaţia otomană pentru stabilirea de raporturi avantajoase cu ţările aflate în sfera de influenţă a Înaltei Porţi. Detenţiile şi execuţiile domnilor ţărilor vasale nu erau un fapt nemaipomenit pentru locuitorii Istanbulului. Spectacolele sângeroase oferite cu generozitate publicului de către sultani viza, pe de o parte, înăbuşirea oricărei dorinţe de independenţă a viitorilor domni, cât şi întărirea încrederii populaţiei otomane în puterea unui imperiu care dădea semne tot mai evidente de agonie.
Într-o asemenea atmosferă politică şi-a început domnia Constantin Brâncoveanu, strălucitul domn al Ţării Româneşti, între anii 1689-1724. Deşi aflat într-o zonă de ciocnire a intereselor a trei mari puteri – Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic – voievodul a reuşit, printr-o excepţională diplomaţie, să păstreze o semiautonomie şi să evite transformarea ţării sale într-un teatru de război pe durata lungii domnii de 25 de ani.
Epoca Brâncoveanu constituie fără niciun dubiu una din filele demne şi luminoase ale istoriei româneşti, sub toate aspectele, chiar şi în felul în care a preferat voievodul să părăsească această viaţă. Reluând vorbele lui Nicolae Iorga, Constantin Brâncoveanu „a ştiut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească niciun drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionată a creştinilor, austrieci, poloni, ruşi, asupra pământului românesc; a ştiut să lege de muntenii săi, prin legături culturale şi politice, Moldova; a ştiut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Şi, în acelaşi timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultura în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntaşilor bisericeşti ai Orientului, patriarhi, mitropoliţi, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate „locurile sfinte”, el a ştiut, faţă de regiunile siriene, arabe, caucaziene supuse ori vasale turcilor, ca şi faţă de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împăraţii bizantini de odinioară, ca urmaş legitim al cărora era privit. Domn autonom în ţara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cezarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situaţia lui Constantin Vodă Brâncoveanu”.
Viaţa în schimbul credinţei
În ziua „Adormirii Maicii Domnului” din anul 1714 Constantin Brâncoveanu urma să împlinească vârsta de 60 de ani. Încă de la începutul anului se pregătise pentru serbarea fericitului eveniment, mai ales că în acelaşi an aniversa şi 25 de ani de domnie.
Din nefericire, lucrurile aveau să ia o întorsătură atât de neprevăzută, încât în ziua aniversării sale, domnitorul era purtat în lanţuri, împreună cu fiii şi ginerele său, asemenea tâlharilor de rând, pe străzile Istanbulului.
Calvarul începuse cu şase luni înainte când, în Săptămâna Patimilor, Brâncoveanu primea vestea mazilirii sale. În Vinerea Mare porni, escortat de o gardă turcească, către Istanbul, unde, odată ajuns, fu aruncat în temniţa Yedikule, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu vistiernicul Ianache Văcărescu.
În temniţă, domnitorul şi fiii săi au fost torturaţi într-un mod aproape imposibil de imaginat în zilele noastre. Astfel, cronicarul spune că pe lângă butucii în care le-au fost prinse mâinile şi picioarele, li se cresta pielea capului, presărându-se apoi sare, li se ardea pieptul şi tălpile cu fierul roşu, erau bătuţi cu bestialitate în fiecare zi. Şi tot acest tratament nu avea decât un singur motiv: aflarea sumelor de bani depuse de domnitor în băncile apusene.
După 6 luni de chinuri, turcii au aflat ce doriseră. Imediat s-a hotărât executarea publică a prizonierilor şi, ca o probă de sadism extraordinar, ziua fixată a fost 15 august, zi de mare sărbătoare a creştinilor, dar şi ziua de naştere a domnitorului şi onomastica soţiei sale, doamna Marica.
Când a transmis această veste întemniţaţilor solul a mai menţionat că „din preamulta milostivire a măritului sultan” muftiul obţinuse graţierea, în cazul în care condamnaţii ar fi părăsit legea creştină şi s-ar fi convertit la mahomedanism.
„Vreau să mor creştin! Loveşte!”
În dimineaţa zilei de 15 august 1714, desfiguraţi de tortură, cu capetele descoperite, îmbrăcaţi doar în cămăşi ponosite şi târând după ei lanţurile grele, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi ginerele Ianache erau purtaţi de la Yedikule către Serai, pe străzile pline de gură-cască. Ajunşi la locul execuţiei, au fost aşezaţi în faţa sultanului Ahmed al III-lea, care a ţinut în mod special să participe. Condamnaţilor li s-a reamintit că îşi pot cruţa viaţa dacă se dezic de Hristos.
Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: “Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.
Imediat au fost aliniaţi şi aşezaţi cu capetele pe trunchiuri. Cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache, sub necruţătoarea secure a călăului. Au urmat apoi capetele fiilor Constantin, Şerban şi Radu. Când veni rândul lui Mateiaş, mezinul de numai 11 ani, îngrozit de trupurile care se zbăteau, împroşcând cu sânge în toate părţile şi de privirile reci, întipărite pe chipurile fraţilor săi, ale căror capete fuseseră desprinse de corpuri, se aruncă la picioarele sultanului, promiţând că se va face musulman, dacă va fi cruţat.
„Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa”, auzi Mateiaş, printre suspine, glasul părintelui său.
În acel moment simţi o forţă şi o linişte necunoscute până atunci. Se ridică în picioare, şi merse direct către călău, aşezându-şi capul pe trunchi. „Vreau să mor creştin! Loveşte!” În doar câteva clipite capul destrupat al lui Mateiaş avea aceeaşi expresie rece, parcă nepăsătoare ca a fraţilor săi.
La urmă, lângă băltoaca de sânge a fiilor săi, ce lucea sub razele amiezii, a fost omorât şi bătrânul Constantin Brâncoveanu de aceeaşi lovitură nemiloasă a călăului.
Oribilul spectacol s-a încheiat, după obiceiul otoman, cu purtarea capetelor în vârful suliţelor, pe străzile Istanbulului, iar trupurile mucenicilor au fost aruncate în mare.
Despre martiriu, în stilul tabloid
Toată scena, petrecută pe malul Bosforului „cu un ceas înainte de amiază” nu a durat mai mult de un sfert de ceas.
Deşi a fost un martiriu în toată regula, cu nimic diferit de execuţiile de creştini făcute de împăraţii romani persecutori, sultanul a fost însoţit de ambasadorii marilor puteri europene – desigur, creştini şi ei – Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic. Poate că frica, puţina credinţă sau simplul oportunism politic i-a împiedicat pe reprezentanţii puterilor europene să reacţioneze sau măcar să înţeleagă extraordinarul gest al unui principe creştin. Mai mult, săptămânalul francez Gazette de France, aproape în stilul unui tabloid contemporan, a scris doar despre problema averii din străinătate, tortură şi execuţie. Despre gestul martiric al domnitorului sau măcar despre eroismul său… nimic. Nici măcar un cuvânt.
La 20 iunie 1992 Biserica Ortodoxa Româna a canonizat pe Martirii Brâncoveni, fixându-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului).
In zilele de 15-16 August 1992 au avut loc la Bucuresti si Hurezi-Vâlcea ceremoniile de proclamare a canonizării Sfinților Martiri Brâncoveni, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod şi a mii de credincioşi, care-şi arătau evlavia faţă de singurul domnitor român care a preferat moartea martirică decât să renunţe la credinţa strămoşească.
Ce făcea Brâncoveanu cu banii din străinătate?
Perioada de înflorire cunoscută de Ţara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, numeroasele mănăstiri, Biserici şi palate ctitorite sau restaurate de el, bogata activitate cărturărească favorizată de Vodă Brâncoveanu au atras atenţia turcilor care l-au poreclit „Prinţul aurului”. Cele 6 luni de tortură îndurate de Brâncoveanu în Istanbul s-au datorat şi refuzului acestuia de a oferi turcilor informaţii despre sumele şi băncile în care banii erau păstraţi. Dar ce făcea sau ce intenţiona să facă Constantin Brâncoveanu cu banii din străinătate? Un exemplu.
Domnitorul avea depuşi la o bancă din Veneţia 30.000 de taleri care-i aduceau, anual, o dobândă de 810 taleri. Dobânda era virată către Academia înfiinţată în 1694 la Mănăstirea „Sfântul Sava”, care va deveni, în scurt timp, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din sud-estul Europei.
Inteligenta chivernisire a finanţelor ţării i-a permis domnitorului, ca pe lângă tributul datorat Porţii, să organizeze şi o serie de activităţi filantropice (bolniţele de la mănăstirile Hurezi, Sadova, Colţea etc.) dar şi să se implice în susţinerea ortodoxiei transilvănene, „asediată” de atacul iezuit ce a urmat semnării unirii cu Roma.
„Să ştiţi c-a murit creştin, Brâncovanul Constantin!”
Sfârşitul mucenicesc al voievodului Constantin Brâncoveanul a impresionat atât de mult pe românii ortodocşi, încât încă din 1730 s-a fixat în scris un cântec popular care circula mai demult în Moldova, sub titlul “Istoria Maririi Sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu din Bucureşti”. Însă cea mai cunoscută şi mai emoţionantă relatare a sfârşitului domnitorului român este cuprinsă în balada populară „Constantin Brâncovanul”, culeasă de Vasile Alecsandri şi pe care o reproducem în cele ce urmează:
Brâncovanul Constantin
Boier vechi şi domn creştin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Şi de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.
Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brâncovanul se scula,
Faţa blândă el spăla.
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina,
Pe fereastră-apoi căta
Şi amar se spăimânta!
„Dragii mei, cuconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat
Cu-ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!”
Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă iuruşea,
Pe tuspatru mi-i prindeau
Şi-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai chitit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Că de mult ce eşti avut,
Bani de aur ai bătut
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!”
„De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pe pământ,
Cată-acum de vezi ce sânt!”
„Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească.”
„Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!”
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gelaţi veneau curând,
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau,
Din cuconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos,
Şi-l puneau pe scaun jos,
Şi cât pala repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncovanul greu ofta
Şi din gură cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!”
Cei gelaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl puneau
Şi capul îi răpuneau!
Brâncovanul greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!”
Sultanul se minuna:
Şi cu mila se-ngâna
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei doi ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!”
„Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci, drăguţă, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta
Că tu ceru-i căpăta!”
Imbrohorul se-ncrunta,
Gelaţii se nainta
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatei fecioraş,
La pământ îl aruncau
Şi zilele-i ridicau.
Brâncovanul greu ofta
Şi cu lacrimi cuvânta:
”Doamne! fie-n voia ta!”
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga
„Alelei! tâlhari păgâni!
Alei! voi feciori de câini!
Trei cuconi ce am avut,
Pe tustrei mi i-aţi pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gândul meu
Să vă ştergeţi pe pământ
Cum se şterg norii la vânt,
Să n-aveţi loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!”
Turcii crunt se oţereau
Şi pe dânsul tăbărau,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Şi de-un paltin o legau
Şi râzând aşa strigau:
„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ţi cunoşti tu pielea ta?”
„Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-ţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncovanul Constantin!”
Înapoi în ţară
Trupurile neînsufleţite ale domnitorului şi fiilor şi a ginerelui Ianache au fost, pe ascuns, pescuite din mare de creştini şi înmormântate în Biserica din insula Halki, în Biserica Maicii Domnului, zidită de împăraţii paleologi, dar ajutată cu multe daruri de domnitorul martir.
Cu foarte mari eforturi, doamna Marica Brâncoveanu a reuşit să aducă în ţară osemintele voievodului, înmormântându-le în una din ctitoriile soţului ei, Biserica „Sfântul Gheorghie Nou” din Bucureşti. De teamă să nu fie profanat de turci, mormântul a fost acoperit cu o lespede de marmură albă, fără însemnele domneşti. Doar inscripţia discretă cu stema Ţării Româneşti şi candela de argint de deasupra mormântului au fost singurele indicii, pe care 200 de ani mai târziu le-a descifrat Nicolae Iorga, că acolo odihnea Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu.
Sursa: http://doxologia.ro
