Ziua când voi zice „nu” păcatului (I)

Spun Părinţii că orice cuvânt despre viaţa duhovnicească trebuie să înceapă de la Căderea lui Adam. Nu vom înţelege nici cine suntem, nici care este scopul vieţii noastre, de nu vom înţelege pentru ce am fost zidiţi şi către ce stare trebuie să urcăm pentru a fi cu adevărat (şi din nou)„acasă”. Abia odată cu atingerea harului începem să ne mişcăm duhovniceşte, să ne zbatem cu înfrigurare pentru a ieşi din noroiul depărtării noastre de Dumnezeu.

O astfel de cale, a întoarcerii în Raiul din care am căzut, ne-o oferă şi scrisoarea următoare. Păcatul spovedit aici nu este văzut moral, ca o încălcare a unei norme, ci fiinţial, ca pierdere a comuniunii cu Dumnezeul cel iubit. Ce luptă duce un suflet pentru a se uni cu Domnul, vom vedea şi ne vom cutremura, smeriţi fiind de cei din urmă care, în avântul lor, ne vor întrece şi vor fi cei dintâi[1]. (A.S.)

Mediul de rockeri din pub, din piaţa publică MC, din  Hard-Rock Café, de pe malul râului este me­diul în care am trăit eu în timpul liceului.

Poate ar interesa pe cineva mai multe despre viaţa mea. Nu am scris tot, că nu ştiu cât folos ar fi ieşit din asta, aşa că am scris crâmpeie, că altfel riscam să scriu zece mii de pagini.

M-am născut într-o familie de oameni care pe atunci nu mergeau la biserică. Mama mea nu m-a vrut, de fapt nici tata la început. Ne-au lăsat să ne crească bunicii, căci încă erau la facultate când am apărut noi pe lume, adică sora mea mai mare şi eu. Nefiind crescute de părinţi, s-a făcut un zid între noi şi părinţi. Nici măcar nu le-am zis „mamă” şi „tată”. Dar nici bunicii nu au jucat rolul de părinţi. Bunicul era mereu ocupat cu lucrul la noi sau la vecini, iar bunica se îngrijea mai mult de mâncarea noastră decât de educaţia noastră. Ne-au iubit, dar am crescut ca o sălbatică.

Părinţii ne-au luat acasă doar când am început să mergem la şcoală. Aşa a fost contextul. Ei şi-ar fi do­rit să ne vadă crescând, dar aşa a fost. Eu am crescut ca şi cum nu aş fi avut părinţi. Nu ştiau nimic despre viaţa mea. Eram o străină pentru ei, ei nişte străini pentru mine. Când ieşeam din casă îi anunţam, nu le ceream voie: „Vezi că mă duc”. Ce mai puteau să zică? Mă mai băteau la cap să nu stau prea târziu, iar eu ziceam „Bine, bine” şi făceam tot ca mine.

M-am refugiat în lumea mea. Petreceam mult timp cu cei mai mari ca mine, unii cu nouă-zece ani. Oameni cu ceva experienţă de viaţă, cu multe frământări. Mai citeam şi multe cărţi, mă apuca­sem şi de arte marţiale, unde ni se ţineau „predici” din filosofia chineză. Adică aveam preocupări adânci, care îmi depăşeau vârsta. începusem să nu mă mai pot înţelege cum trebuie cu cei de-o vâr­stă cu mine. Mi se păreau preocupaţi de nimicuri, superficiali. Erau câteva fete din clasă care îmi erau mai dragi şi când ieşeam de la şcoală, le condu­ceam o parte din drum până la lac. Şi mă apucam să le ţin „predici”, filosofii despre viaţă. Stăteam câte două ore să-mi expun ideile. Ai mei mă făceau vagaboandă, mă acuzau că pierd vremea cu băieţi.

Lumea trăgea la mine. Şi la şcoală eram apreci­ată de profesori. Eram un elev deosebit. Şi, din ca­uză că eram printre olimpici, nu se atingea nimeni de mine, că mai eram şi obraznică uneori. Odată am făcut revoluţie împotriva unui profesor cu idei ciudate. Lumea m-a urmat, că ştiau că nu se atinge nimeni de mine.

„Ascultam numai rock, mă îmbrăcam în negru…”

Începusem să ascult rock, dar nu conştient. Eu voiam o muzică cu mesaj, nu nişte cuvinte stu­pide care se repetă la infinit, gen „Shake your body”, nu nişte texte superficiale de doi lei, gen „Be my lover” sau „ Shut up and sleep with me  sau „Beau, beau. M-a părăsit iubita”, nu aşa-zise declaraţii de iubire, care, de fapt, ascund me­sajul: „îmi place cum arăţi şi vreau să mă culc cu tine”. Toate prostiile se dădeau pe piaţă. Dar cum se dădeau chiar de toate, se dădea şi rock.

Şi, fără să-mi propun în mod special să ascult numai rock, din tot ce era pe piaţă alegeam nu­mai rock-ul, fără să gândesc că e rock. Precizez că pe atunci nu ştiam că există muzică psaltică.

Am început să-mi cumpăr numai haine negre, dar nu cu intenţie. Mergeam în secondhand, că nu aveam bani de magazine normale, şi luam numai ce mi se părea bun, şi tot ce alegeam era negru. M-a întrebat o necunoscută din şcoală dacă sunt „metalistă” şi am zis că nu. Dar alunecam înspre rockeri fără să-mi dau seama. Ascultam numai rock, mă îmbrăcam în negru, devenisem foarte macabră şi violentă. Începusem să scriu poezii foarte macabre, mai mă apucasem şi de scris ro­mane tot cu aceeaşi tentă. începeam să semăn cu ei, începeam să devin ca ei.

Înainte să dau examenele necesare după clasa a VlII-a, am avut o serie de vise cumplite. Visam o perioadă de război în vremea lui antihrist. Visam duhuri rele, visam armată, visam obsesiv un bărbat care e conducătorul celor răi şi care mă vrea musai pe mine, dar eu vreau să fug. Visam că am puteri paranormale. Şi chiar începusem să ţin lucruri pe palmă sau pe burtă, că aşa văzusem la televizor pe cineva. Credeam că am o putere în mine. În vis îmi ieşeau fulgere din palmă. Visam multe, prea multe. Iar ziua mă bombardau ima­gini din vis. Visam că mor oameni, visam locuri pustiite de război. Visam că acel bărbat mă caută mereu şi, când mă prindea, mă duceam după el ca o hipnotizată. Am visat că o să nasc un copil care va fi atât de rău, ca un monstru. Visam că mor preoţi. Visam că mă atacă creaturi nemateri­ale, în care lovesc degeaba, că lovesc ca în aer şi nu mă pot salva. Visam că cei din familie vor să mă căsătorească cu acel bărbat rău şi că eu încerc să fug. Visam holuri lungi, interminabile, şi ploaie cu petale de trandafir. Auzeam trosnete prin casă şi mi se părea că văd tot felul de umbre. De câ­teva ori mi-am auzit numele strigat de voci ciu­date. Îmi era frică să adorm, îmi era frică să stau singură, îmi era frică să merg pe stradă. De multe ori simţeam că ceva sau cineva rău e lângă mine şi mă apăsa o linişte şi o teroare. Dădeam radioul la maxim, dar parcă se făcea şi mai linişte.

Simţeam că o iau razna. N-am reuşit să învăţ. M-am dus la examene doar cu ce acumulasem de-a lungul anilor şcolari, dar am trecut cu bine.

Cercul de rockeri

În vacanţe la bunici jucam badminton în faţa ca­sei. Aşa am cunoscut băieţii de pe stradă. Printre ei era P.A., care acum este preot. El ne-a vorbit de Dumnezeu aşa cum nu ne-a mai vorbit ni­meni. Omul acesta îmi părea cel mai viu din câţi am cunoscut. Mă uitam la el şi aveam certitudi­nea că Dumnezeu există. Îmi doream să merg la biserică, îmi doream să zic şi eu o rugăciune mă­car seara, înainte de culcare. Îmi plăcea să-l ascult, învăţăturile lui creştine depăşeau tot ce auzisem şi citisem până atunci. Ortodoxia pe care mi-a des­coperit-o el îmi hrănea sufletul.

Dar, în paralel cu dorinţa mea de a-L descoperi pe Dumnezeu, mă afundam tot mai rău în rock, căci intrasem în cercul lor. Am ajuns să merg în acele locuri şi cu acei oameni în împrejurări ciu­date. Primisem o cruce veche de la o bătrânică pe care o cunoşteam. Apăruse brusc pe stradă cu ea în mână şi mi-a zis că vrea s-o ducă la gunoi, că poate o ia cineva, şi mi-a dat-o mie. După ani de zile m-am întrebat mult asupra acestei întâlniri ciu­date. În fine, ideea este că ajunsese crucea la mine. Şi, nu ştiu de ce, mă stresa acest lucru. Eu încă nu începusem să merg la biserică, dar totuşi credeam în Dumnezeu. Nu aveam nimic împotriva sem­nului crucii, dar crucea asta mă stresa.

Într-o zi eram în oraş şi mi-a venit gândul ob­sesiv să mă duc într-o anumită direcţie. Nu aveam treabă în acea parte, ba chiar ocoleam, dar nu pu­team scăpa de gând. Şi am trecut exact pe lângă locul unde se adunau rockerii. În mulţime l-am re­cunoscut pe „Corbu”, pe care îl cunoscusem acci­dental la un muzeu, în urmă cu un an. Ne-am re­cunoscut unul pe altul, am intrat în vorbă şi l-am întrebat dacă vrea o cruce veche. M-a chemat a doua zi în acelaşi loc, cam pe la aceeaşi oră. A doua zi mi-a făcut cunoştinţă cu nişte persoane şi m-a introdus în acel mediu. După un an mi s-a spus că crucea avea nişte pietricele care erau în formă de pentagramă şi cei care se ocupau cu spiritism şi vrăjitorie încercau să pună mâna pe ea.

Puţini ştiau numele lui „Corbu”. El era una din figurile cele mai importante din cercul de rockeri. Era elev la seminarul teologic greco-catolic, dar era pentru noi ca un fel de idol. Toţi îl priveau cu ad­miraţie. Era foarte inteligent şi foarte cult. Citise foarte multe cărţi de psihologie şi filosofie. Avea o personalitate foarte puternică, ştia să se impună. Legat de el circulau foarte multe poveşti. Am văzut şi ceva poze dubioase, in care se afişa ca un crimi­nal. Pentru fete era o onoare să iasă cu dânsul – la un moment dat îmi zicea mie că în fiecare noapte vine la el altă fată, şi îmi înşira numele lor. După ce m-am despărţit de P., m-a chemat şi pe mine, dar eu eram prea mândră să mă pretez, la aşa ceva.

El dimineaţa mergea la şcoală în sacou, ca un elev foarte respectabil, iar seara venea în pub cu blugi tăiaţi şi geacă de piele, cu lanţuri, cuţit şi tot felul. Era cineva. Şi după ani de zile s-a încurcat cu o fată şi a apărut cu ea îmbrăcat cu un tricou albastru şi foarte schimbat. Şi nu mai stătea cu noi, ci cu ea, şi râdea de noi. A fost un şoc pentru toată lumea.

S. era prietenul cel mai bun al lui „Corbu”. El era foarte inteligent, copil olimpic. Şi el era tot la Teologie. Dar nu credea. Ar fi vrut să poată să creadă. Când începusem eu să am halucinaţii, mi-a spus că şi el şi-ar fi dorit să vadă ceva, să-şi dea seama dacă există Dumnezeu.

H. era o altă figură importantă. Era un om foarte violent, toţi ştiau de frica lui. Se povestea că făcuse multe crime. Fusese şi închis la nebuni, dar fusese dat afară, eu n-am aflat de ce. La un moment dat s-a sinucis.

P. era cu desenatul. Venea cu noi în ba­ruri, şi în timp ce unii se pierdeau în discuţii filosofice, el desena. Dar desena extraordinar de frumos. Era la liceul de Arte.

A. era un băiat care se droga rău de tot. El era fiu de medici, tot elev la semina­rul greco-catolic. Eu aveam ceva afaceri cu el, dar foarte greu reuşeam să dau de el. Fixam întâlnire şi nu apărea sau venea la altă oră. Nu avea ţinere de minte deloc. Eu aveam obi­ceiul să citesc cărţi, şi pe troleu, şi în staţie, şi la o coadă la magazin. Nu-mi plăcea să stau degeaba, tot timpul aveam o carte în geantă. Şi se întâmpla să ajung să citesc un sfert de carte până apărea S. A. sau până mă enervam şi-l căutam acasă.

T. lucra ca asistent social, şi preda şi ma­tematică în particular. Noaptea dormea numai patru ore şi în rest citea. Apartamentul lui era plin de teancuri de cărţi, direct pe podea, că nu mai avea unde să le pună. Era un om foarte ca­pabil. Nu era deloc interesat de fete, numai de cărţi. La un moment dat a fost curtat de maso­nerie, care voia să-l facă episcop, ca să aibă un om al lor infiltrat în Biserică. El a refuzat. Mi-a povestit tot felul despre întâlnirea cu ei.

P. era cu 7 ani mai mare ca mine. Era un om foarte cunoscut şi foarte periculos. Cât am fost cu el, nu s-a legat de mine nimeni din tot oraşul. Odată una din liceul nostru a pus pe unii să mă bată, dar a atenţionat-o repede ci­neva că dacă se ia de mine, îşi riscă viaţa. Am auzit despre el că îşi vânduse multe prietene pe dincolo ca prostituate, dar de mine a avut mare grijă. Şi el era cu drogurile, chiar rău de tot. Mă obişnuisem cu el aşa plutind, că abia mai îmi aminteam cum era când era treaz. Tot timpul era fară bani, cerşea mâncare şi bani. Cel mai probabil dădea toţi banii pe droguri. Nu avea casă. Tatăl lui era preot reformat, iar el plecase de acasă. Mai dormea pe la prieteni pe la prietene, uneori dormea în gară. El cânta într-o formaţie, deci sigur câştiga ceva, dar cred că dădea pe droguri tot. Suferise mult, dar se străduia să-i facă pe alţii să fie bine. Încerca să ridice moralul la toată lumea, deşi pe ochi lui se vedea că nici lui nu-i e bine.

A. era o fată deosebită, care ajunsese foarte rău cu drogurile. Era cu mâinile pline de găuri; lua he­roină. Mie îmi era tare dragă şi nu mai suportam s-o văd aşa. Trăiam cu spaima că a doua zi o vom găsi moartă. Mai toţi se drogau, dar ea ajunsese rău de tot. Şi culmea e că era nepoată de preot.

C. era un băiat care fusese la un moment dat cu A. Îmi era ca un tată. Acesta, de când s-a prins că eu mă tai cu lama, venea zilnic la mine şi îmi cerea să-i prezint mâinile la control. Şi dacă găsea vreo tăietură nouă, era jale. Foarte mult m-a ajutat să scap de aceste tendinţe masochiste.

W. era un băiat care credea că este trimisul lui satana pe pământ şi trebuie să-i „trezească” pe oa­meni, ca să nu se mai închine lui Dumnezeu. Se tot lega de mine şi-mi tot zicea că este ceva cu mine, că este o putere care zace în mine.

Q. era o fată care se ocupa cu vrăjile. Mătuşa ei era vrăjitoare. La un moment dat nu ştiu ce conflict a apărut între ele, că mătuşa a vrut să tri­mită o boală la cineva şi Q. a reuşit s-o devieze şi s-o trimită la un porc, care a murit pe loc. Q. avea tot felul de halucinaţii, era tare ciudată. Şi repeta obsesiv că ea e rea. Mi-a povestit multe le­gate de ea, de vrăji, de mătuşa ei.

Y. era o fată care se ocupase cu spiritismul, apoi ajunsese să se iniţieze ca vrăjitoare. Îmi spusese că dacă desenezi o pentagramă pe harta oraşului, ai să găseşti punctele principale unde se întâlnesc sataniştii. Îmi povestise multe peripeţii cu invoca­rea duhurilor la şedinţele de spiritism. Şi umbla cu tot felul de pietre şi amulete la ea. Avea o faţă angelică, dar nişte ochi diabolici. Făcea cu mâna semn spre uşă şi uşa se închidea singură. Stătea cu mâna în foc şi nu se ardea. Se plimba prin ci­mitire şi îşi făcuse acasă un fel de altar cu flori us­cate şi alte cele. Ea zicea că luptă pentru bine. Tot avea treabă cu mine: îmi zicea că în mine se dă o luptă mare între bine şi rău. Mă chema de multe ori prin gânduri. Pur şi simplu îmi venea gân­dul că mă caută Y. în barul cutare. Mă duceam şi dădeam de ea, care zicea că dorea să vorbească cu mine. Mie mi s-a părut că mă manipulează. Când eram departe de ea, îmi clădeam seama că ar fi bine să o evit, dar cum ne întâlneam, mă du­ceam la ea şi faceam tot ce-mi zice.

R. era un băiat care fusese prieten cu Y., dar care mai apoi se despărţise de ea. Ei erau în con­flict. Se ocupa şi el cu chestii oculte. Ea zicea despre el că e rău şi că ea e bună, el zicea că ea e rea şi el este bun. Şi mă trăgea fiecare din ei de partea lui. La fel ca şi cu ea, când mă căuta el, o ştiam. Şi deşi când nu eram cu el voiam să scap de el, cum îl vedeam, mă duceam la el şi făceam tot ce-mi spune. Simţeam că sunt controlată. Aveam dureri de cap. Simţeam cum cineva în­cearcă să intre în mintea mea. El îmi povestea a doua zi ceea ce eu visam noaptea. Ştia de multe ori ceea ce făceam eu când eram singură. Şi se pricepea bine la manipulat oameni.

B. era un băiat mai mic ca mine. Era foarte matur pentru vârsta lui. El era cu opiul. Îmi povestea cu trufie multe peripeţii pe care le avuse din cauza drogurilor. Şi citea foarte mult. Avea căutări adânci, dar nu căuta unde trebuie.

Nici eu, pe atunci. Cam aşa erau mulţi din­tre noi. Căutam ceva, dar nu căutam unde tre­buie. Oameni cu mult potenţial. Dacă L-ar în­tâlni pe Dumnezeu, ar ajunge mari slujitori ai Lui. Şi, de fapt, am auzit de mulţi călugări sau preoţi care în trecutul lor fuseseră cu rock-ul. Deci n-ar fi exclus să se întoarcă şi ei cândva. Iar acest B. avea multă iubire de oameni. Îmi zicea cât îl doare când merge pe stradă şi îi vede pe oameni grăbiţi, cu faţa încruntată, nefericiţi. Era un om foarte contemplativ.

A.C. era prietena mea cea mai bună. Ea era cu mine în liceu, şi în fiecare pauză mergea să fu­meze. Eu mă duceam cu ea, deşi nu fumam. Şi se adunau toţi rockerii din liceu la o ţigară.

E. era un băiat pe care eu am vrut să-l am ca frate. Eu simţeam foarte mult nevoia unui frate, şi poate în planul lui Dumnezeu chiar existase, dar mama a avortat primul copil. Avusesem mai multe tentative de a-mi găsi un frate, dar toţi sfârşeau prin a-mi cere o relaţie totală. Cu acesta m-am înţeles de la început că între noi nu va fi nimic niciodată, şi numeam înţelegerea noastră „Regula de aur”.

„Pur şi simplu afişam întunericul din mine”

Erau mulţi acolo, toţi oameni cu personalităţi puternice. Şi erau şi mulţi care încercau să se inte­greze, dar nu erau primiţi. Pe mine m-au accep­tat din prima. Dar n-am apucat să stau suficient cu ei, că eu eram cu scrisul. Am scris vreo patru romane şi un volum de poezii. Dar eram cum­plit de macabră pe atunci şi, până la urmă, când am renunţat la rock, le-am ars pe toate. Când am participat la un simpozion de poezii organizat de şcoală, s-au înfricoşat toţi de ceea ce am putut să scriu şi m-a trimis directoarea la psihologul şcolii. Le era frică să nu mă sinucid în curând.

Deci eu eram cu scrisul, şi mai făceam şi arte marţiale. Nu prea aveam timp. Stăteam cu ei până la o anumită oră şi apoi plecam. Dar am auzit multe poveşti cu ce făceau unii din ei: ritualuri prin cimitire, orgii…

Era o mare decădere morală şi aproape că ajunsesem să mi se pară normale multe lucruri care nu erau deloc normale. De exemplu, a fi rău şi crud era ceva extraordinar. A nu te înţelege cu părinţii şi cu fraţii era ceva obişnuit. A avea halu­cinaţii era ceva normal. A-ţi face rău era ceva de înţeles. A te răzbuna cu vârf şi îndesat era o dato­rie. Curvia era în floare, ba chiar în public. A te sinucide era ceva grozav. A te droga era normal. Şi nu o faceau din inconştienţă, pur şi simplu ii durea în cot de viaţă. Eu, la început, m-am îm­păcat greu cu ideea de a-i vedea distrugându-se, dar replica celebră era; „Oricum nu voiam să trăiesc până la cincizeci de ani”. Pur şi simplu erau conştienţi de ceea ce le faceau drogurile, dar nu le păsa. Şi e foarte greu cu oameni care nu luptă, care nu au nici un motiv să se oprească. Evident că nu credeau în viaţa viitoare, şi atunci îşi puneau problema ceva de genul: „La ce să mă tem moarte? De ce să mă chinui pe pământ?

Eu mă apucasem la un moment dat şi ghicitul în cărţi. Luasem o carte de la bibliotecă și studiasem una-alta. La un moment dat, au înce­put să se întâmple ciudăţenii. Adică una ar fi fost de zis ca să fie după carte, dar mă trezeam că scot pe gură tot felul de chestii pe care nici nu le gândi­sem măcar. Şi am aflat apoi că s-au adeverit. Tot ce se poate să fi vorbit dracul prin gura mea.

O altă chestie era cu prezicerile. Începusem să cunosc viitorul foarte apropiat. Ştiam că n-o să vină cutare profesor la şcoală, ştiam că o să se întâmple nu-ştiu-ce. La un moment dat, începusem să mă sperii de aceste descoperiri. Şi am avut atunci o rugăciune sinceră; Doamne, dacă nu sunt de la Tine, să nu le mai am! Şi de atunci n-am mai avut.

Aveam momente când mă simţeam foarte puternică şi rea. Simţeam că intră o putere în mine. Mergeam pe stradă şi aveam impresia că toată lumea este a mea. Şi lătrau câinii după mine, ceva de groază. De multe ori se speriau pisicile de mine prin cameră, ca şi cum ar fi văzut ceva ieşit din comun. Îmi era teamă să urăsc pe cineva sau să am gânduri împotriva cuiva. Simţeam că dacă o să-mi îngădui un gând rău împotriva cuiva, o putere rea va face rău aceluia. Şi odată chiar a fost că mi-a luat cineva o casetă cu muzică rock fără voia mea şi m-am necăjit. După multă vreme, când mi-a dat-o, mi-a reproşat că a avut numai necazuri de când mi-a luat-o. Altădată a încercat unul să mă ia în braţe, şi eu n-am vrut. L-am îm­pins un pic şi a sărit în spate doi metri. S-a speriat foarte tare, şi eu la fel, căci nu l-am împins tare, nu cu forţa mea, dar îmi dorisem să scap de el.

Mergeam pe stradă şi lumea se temea de mine. Odată m-am dus singură la un film şi nu era „pe locuri”. Pe rândul pe care m-am pus eu, pe cel din faţă şi pe cel din spate nu s-a mai aşezat nimeni. Şi mie mi se părea grozav să fiu o sperietoare de oa­meni. La un moment dat m-a întrebat unul din tabăra rapperilor de ce mă pictez aşa pe faţă, m-a întrebat ironic dacă vreau să par mai frumoasă. Dar pur şi simplu eu afişam întunericul din mine.

Odată mergeam cu un coleg de liceu pe lângă o parcare. Colegul era foarte solid, o namilă de om. La un moment dat îl văd pe cel din vis fumând lângă o maşină. M-a apucat o stare de frică, dar o frică nepământească. Şi a dispărut brusc. M-a apu­cat frica şi mai rău. Atunci şi colegul meu mi-a zis să plecăm repede de acolo, că l-a apucat frica dintr-odată. L-a apucat frica pe el, care era cât un munte.

Altădată am văzut umbre prin casă. Eu am crezut că e una din pisicile noastre, dar când să o scot de unde intrase, nu mai era nimic vizibil – şi iar acel sentiment idiot de frică. Odată m-am trezit cu ceva negru pe piept, care voia să mă împiedice să respir, sau voia să mă strângă de gât. Am vrut să-mi fac semnul sfintei cruci, dar mâna îmi era para­lizată. Am început să mă rog, şi foarte greu, dar până la urmă a dispărut.

Începuse să-mi fie frică să adorm. Stăteam noap­tea până pe la 3, deşi aveam şcoală de dimineaţă. Dar a început să-mi placă lipsa de somn. Starea mea generală, de când cu rock-ul, era predominat depre­sivă. Şi când dormeam puţin, de la oboseală, aveam o stare de plutire şi simţeam că iubesc pe toată lu­mea. Aproape toţi se drogau, eu nu luam droguri, dar eram mai rău ca unii din ei. Totul se învârtea cu mine. Eu, dacă nu dormeam decât trei ore, eram deja în starea de plutire în care ajungeau ei după droguri. Şi începusem să am tot felul de amnezii. Mi se povesteau lucruri pe care le-am făcut de care nu îmi aminteam. Mă întâlneam cu persoane care mă cunoşteau, dar eu nu-mi mai aminteam de ele. Legat de asta, în facultate era un coleg care zicea că am fost la el acasă în perioada liceului, dar nu-mi amintesc de nici o culoare. Sau vorbeam cu per­soane şi, când ne revedeam, ziceau că nu ne-am mai văzut de fapt. Deja era un haos viaţa mea. Nu mă mai puteam baza pe memorie deloc. Nu mai ştiam pe ce lume sunt. Mă trezeam şi nu ştiam ce zi este. Şi aveam tot felul de vise care îmi păreau atât de re­ale, că nu mai ştiam ce a fost real şi ce a fost vis. Era o stare de confuzie cumplită.

Ina

(va urma)

[1] ^{Cf. Matei 20:16.}

Sursa: familiaortodoxa.ro