Preot Visarion Alexa
Crucea are în ea o teologie adâncă. Nu este doar un semn, un simbol, nu este doar o tensiune creștină, ci este un înțeles adânc. Cu ajutorul Crucii poți să vezi și să înțelegi viața, lumea și, dacă ești creștin, dar nu crezi în Calea Crucii, zadarnică este toată credința ta.
Ziua Sărbătorii Sfintei Cruci este o zi de post, pentru că Crucea duce cu gândul la jertfă, la tăierea voii proprii, în primul rând.
“Numai cel care se jertfește îl poate cunoaște pe Dumnezeu!”, spune Hristos.
Fiecare înțelege prin jertfă ce voiește, dar jertfa înseamnă a trăi mereu pentru ceilalți. A căuta să-i fie bine celuilalt. Este un mod omenesc de viețuire. Oamenii nu pot viețui împreună dacă sunt autonomi, dacă sunt trăitori doar pentru sine, ci trăiesc cu adevărat, atunci când există unii pentru alții.
Dar, în mod paradoxal, deși știm lucrul acesta și îl vedem în existența firească a lumii- pe o mamă nu trebuie să o învețe nimeni ce înseamnă jertfa, ea poartă în inima ei starea de cruce pentru copilul ei- principala noastră preocupare este vederea păcatului celuilalt.
Noi, creștinii (românii, mai ales), suntem, în mod ciudat, campioni la capitolul acesta. Cunoaștem toate viciile vecinilor noștri, cunoaștem toate păcatele celui de lângă noi. Am petrecut un timp printre nemți, francezi, englezi. Nu sunt popoare religioase dar, în mod paradoxal, dacă îl vei întreba pe vreun om dintre aceștia despre viciile vecinului său, va spune: “Nu știu, nu le cunosc. E viața lui, iar eu nu pot măsura viața altcuiva.” Nu e rău să ne preocupe viața celuilalt/celorlați, însă într-un sens pozitiv, constructiv, cu grijă, nu din dorința de a observa și de a înfiera tot ce e rău în viața lui/lor.
Suntem unul dintre cele mai religioase popoare, însă devine din ce în ce mai complicat să trăim unii cu alții. Nicio comunitate nu are pace atâta timp cât principala preocupare a oamenilor ei este vederea paiului din ochiul celuilalt. Obsesivă “grijă”, aproape de nebunie.
Crucea ne învață cum să punem rânduială în viața noastră. Singurul mod sănătos de a trăi Crucea este să-ți vezi propriile păcate. Dacă te întreabă cineva care sunt păcatele tale și începi să te bâlbâi, înseamnă că nu ai nicio preocupare în sensul acesta.
Credeți dumneavoastră că oamenii se adună într-o comunitate, într-o parohie, din propria lor voință? Eu m-am gândit mereu la parohia în care slujesc ca fiind voia lui Dumnezeu. Din voia Lui, prin Duhul Sfânt, ajungem într-un loc și tot El este cel care ne ține, care ne pune într-o lucrare împotriva răului și a felului nostru urât și dăunător de a trăi viața în comunitate.
Încercați să vă încreștinați pe zi ce trece. Încercați să lucrați mereu la creșterea dumneavoastră duhovnicească, nu trăiți cu dorința de a plăti polițe! Este înfiorătoare “spovedania” unui om care-i spovedește pe alții. Ani de zile petrece într-o astfel de purtare. Schimbați noima viețuirii dumneavoastră.
Dacă ați început să vă spovediți, să vă împărtășiți, să vă rugați, dacă ați început să trăiți în Biserică, aflați că aici viața fratelui este cel mai de preț dar pe care Dumnezeu mi l-a dat și nu am niciun drept să calc pe viața lui. Crucea este o lucrare adâncă. Ea nu este doar o bijuterie purtată la gât ca să alunge demonii, ci ea cheamă omul ce o poartă să devină Cruce, să devină o taină a jertfei. Să trăiască în fiecare zi viața fraților săi. Dacă noaptea ai somnul lin și nu te macină nimic, nu înseamnă că trăiești Duhul Sfânt, ci s-ar putea să însemne că nu-ți pasă de durerile celorlați.
Mitropolitul Teofan al Moldovei spunea, parafrazându-l pe Sfântul Sofronie Saharov, un Cuvânt tare frumos:
“Un frate de mănăstire care avea ascultări foarte smerite, într-o bună zi a fost aflat plângând în hohote. Și a fost întrebat de un alt membru al comunității: “De ce plângi așa?” Și el a răspuns: “Plâng, pentru că am descoperit că un frate din obște lipsește din inima mea. Și acest lucru- să lipsească cineva din inima mea- nu-l pot accepta.”
Oare cum ne cheamă Domnul să trăim? Faptul că arătăm bine pe dinafară, nu înseamnă că arătăm bine și pe dinăuntru. Faptul că împlinim legile creștinești cu multă acrivie nu înseamnă că trăim în Dumnezeu. Faptul că ne spovedim și ne împărtășim des nu înseamnă că trăim Duhul Sfânt. Este o muncă de zi cu zi, clipă de clipă.
Taina iubirii fratelui este, de fapt, taina Lui Hristos care s-a urcat pe Cruce de bunăvoie dintr-o mare dragoste față de noi.
Trăiești tu, trăiesc eu lucrul acesta?
Credeți că Biserica este locul unde practicăm buna creștere, bunele maniere, “Doamne ajută!” din vârful buzelor? Nu! Biserica este locul unde porți pe om cu toate ale sale. Cea mai înfricoșătoare imagine din mintea mea, pe când eram student, era răstignirea lui Hristos, iar Profesorul nostru, Părintele Constantin, ne spunea mereu: “Priviți la El pentru că așa veți trăi și voi. Viața voastră de preoți va trece prin Cruce.” Dacă te-ai numit creștin și ai fost botezat creștin, nu există altă cale decât cea a Crucii. Te vei răstigni în fiecare zi, din dragoste de Hristos și de cei din jurul tău, purtându-le cu adevărat poverile sufletești.
Degeaba cârcotești, degeaba crezi că ceilalți sunt sursa răului din tine. Până când nu vei ajunge să înțelegi că tu ești cel care-și face cel mai mare rău (plângându-și de milă) și că tu ești vinovat de starea ta, Duhul Sfânt nu va coborî asupra inimii tale.
Sfântul Sofronie Saharov povestește că Sfântul Siluan Athonitul a trăit bucuria Duhului Sfânt când slujea la trapeză, când se punea în slujba fraților săi. Nu când se retrăgea în pustie, nu în Biserică la rugăciune.
Analizați dumneavoastră stările inimii și veți vedea că tristețea, suferința sălășluiesc în ea atunci când vă plângeți de milă și sunteți centrați pe dumneavoastră, iar bucuria, atunci când “slujiți fraților la trapeză”.
Ziua Crucii este ziua în care tu, om, devii Cruce! Ziua în care tu începi să-i porți adânc pe cei din jurul tău, fără cârcotire. Nu există bucurie mai mare decât să-ți îngăduie Dumnezeu să slujești, să ai grijă, să te sacrifici pentru copiii Lui…
