Preot Ioan Bădiliţă
Închid ochii și pășește ușor în interiorul unei povești. Închipuiește-ți că ești în Nain, un orășel aflat la vreo 10 kilometri sud-est de Nazaret. Sub un soare neiertător, ai decis să te alături unei procesiuni funerare. Obrajii tuturor sunt brăzdați de lacrimi, arșiță și nedumerire. În fața ta se află un sicriu flancat de bocitori. Realizezi că moartea se plimbă nestingherită, ca o pisică printre picioarele stăpânilor.
Dintr-odată, sosește un grup de străini, cu un tânăr în frunte. Acesta o privește pe mama rămasă văduvă și de două ori îndurerată, iar ceva pare să se miște înăuntrul Lui. Se apropie de ea, îi șoptește câteva cuvinte la ureche, după care, spre uimirea tuturor, atinge sicriul, ignorând porunca de la Numeri 19:11. Apoi îi spune tânărului să se ridice, iar acesta face ascultare. Întreaga procesiune rămâne cu gura cascată. „Așa ceva n-am văzut de când mama m-a făcut”; „Proroc mare e aceasta”; „Dumnezeu Se întoarce la poporul Său”, zic unul după altul.
Tu te retragi sub un smochin și rămâi îngândurat. Îți dai seama că nu ai crezut niciodată într-un Dumnezeu atât de aproape de inima omului. Privești la Iisus și înțelegi că El este prezent în toate ale noastre. În hrana noastră, în somnul nostru, în intrări și ieșiri, în râs și-n întristare, în post și-n dezelgare, în metanie, în deznădejde, în toate clipele de revoltă și în moartea noastră. Îți aduci aminte că El ne-a avertizat să nu-i credem pe cei care spun că Mesia este „acolo” sau „dincolo”. El e aici și acum. Caută-L în propria ta inimă și Îl vei vedea pretutindeni.
Minunea pe care a făcut-o cu fiul văduvei nu este o demonstrație de putere. E tămăduirea unei inimi de văduvă. A unei inimi frânte. Dumnezeu nu este interesat de putere. El ne-a învățat puterea dragostei, nu dragostea de putere. El vrea ca noi să știm că ascultă mereu cu stetoscopul iubirii fiecare bătaie a inimii noastre. Fiecare zbatere de zi cu zi. El a înviat pe fiul văduvei din mila Lui fără de hotare. Dar această milă nu trebuie echivalată cu o slăbiciune sau un pur sentiment de moment. Mila lui Hristos e blândă, dar și aprigă. E generozitate infinită, dar e și compasiune învăpăiată. Blândețea i-a spus mamei: „Nu plânge”. Iar compasiunea înflăcărată i-a spus morții: „Nu. Nu astăzi”.
Iisus a pus mai presus mila decât interdiciția Scripturii de a nu atinge morții. El Își poartă degajat palma caldă peste leproși, cadavre, vameși, femei sângerânde, samarinence, cananeence, slugi de centurioni. El ne-a eliberat de sub tirania legalismului. De sub lespedea literei fără-de-Duh. Ne-a arătat (dar noi încă n-am înțeles), că El nu a venit să întemeieze o religie, ci să biruiască moartea. Să-I bem Viața din coasta și arterele Sale.
Să nu ne amăgim crezând că mila e ceva banal. Nu. Ea cere răbdare și suferință. Se pare că oamenii plini de compasiune sunt cei mai perdanți dintre toți. Ei susțin lucruri care-n ochii lumii sunt o „lost cause”. Nu de puține ori sunt călcați în picioare. Pentru că, la fel ca Iisus, ei sunt dispuși să sacrifice totul, inclusiv reputația lor, pentru binele altora. Amintiți-vă că Iisus a fost răstignit de oameni care știau Scriptura pe de rost. Care dădeau zeciuală din izmă, mărar și chimen, dar n-au înțeles nimic din milă și credință (cf. Matei 24). Dar cei milostivi nu renunță niciodată. Ei văd întotdeauna în perspectivă, crezând și sperând că Binele are ultimul cuvânt. Martin Luther King spunea: „Cred că adevărul neînarmat și iubirea necondiționată vor avea ultimul cuvânt în realitate. De aceea, dreptul, temporar învins, este mai puternic decât răul triumfător.”
Da, Dragostea e ca moartea de tare și mai mare decât frica. Nimic nu poate sta în calea ei. Ea face din noi un popor al nemuririi, și din inimile noastre un Aliluia etern…
