Principiul fundamental care a fost aşezat la temelia Bisericii Apusene este „primatul” Papei. Acesta a primit o formulare definitivă la ceea ce apusenii consideră a fi sinodul ecumenic de la Roma din anul 1870. După cum se laudă în orgoliul lor, primatul ar fi fost moştenit succesiv din primatul apostolic al Căpeteniei Apostolilor, cum le place apusenilor să-l numească pe Petru, ai cărui urmaşi sunt episcopii Romei care-şi au succesiunea de la Papa Clement al Romei, ca urmaş direct al Apostolului Petru.
Ideea primatului Papilor Romei şi-a făcut apariţia din timpuri foarte vechi: după cum mărturisesc documentele păstrate, pretenţiile episcopilor Romei asupra primatului sunt de o vârstă cu bătrâna Biserică a Romanilor. Specificul caracterului roman se pare că a acţionat asupra duhului conducătorilor eclesiastici ai Bisericii romane, contribuind la formarea unui sistem bisericesc după care Biserica romană urma să fie guvernată şi condusă şi care a determinat liniile programatice care urmau să fie aplicate şi în conformitate cu care aceasta va merge de-a lungul veacurilor. În fruntea liniilor programatice stătea scris: „Un Dumnezeu, o credinţă, un botez, o Biserică, Biserica Romei”. De aici îşi are începutul îndepărtarea Bisericii romane de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, căscând încă din începuturi prăpastia separării şi înlocuind rânduiala Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti.
De aici îşi are începutul separarea Bisericilor care s-a desăvârşit în vremea lui Fotie, când Biserica era în pericol de a se transforma din cea „Una, Sobornicească şi Apostolească” în Biserică romană sau mai bine zis papală, de a nu mai propovădui învăţătura Sfinţilor Apostoli, ci dogmele Papilor, după cum cu dreptate spune I.N. Valettas, editorul epistolelor Sfântului Fotie: „Căci vrând atunci să se înalţe pe ei înşişi, au pus în legături multe din învăţăturile evanghelice şi apostolice şi, mai ales, au îndrăznit să falsifice Sfântul Simbol de Credinţă şi să amestece laolaltă, cu de la sine putere, cinstirile cele dumnezeieşti cu cele omeneşti. Atunci aşadar, au cugetat a face cele omeneşte de neîngăduit, fiind pe drept consideraţi ca rupţi şi îndepărtaţi de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos. Şi s-au rupt cu toţii, părăsind restul trupului Bisericii cel rămas unit în Ortodoxie” [vezi Istoria bisericească a lui Meletie al Atenei, Constantinopol, 1853, vol. II, p. 400 şi următoarele].
Această alunecare a episcopilor romani, respinsă de Sfintele Scripturi, a fost favorizată în principal de trei cauze:
a) de calitatea particulară a episcopului Romei ca episcop al capitalei statului roman, adică al capitalei cetăţilor romane;
b) de întemeierea Bisericii Romei de către verhovnicul Apostol al neamurilor, Pavel, după cum se mărturiseşte în Sfintele Scripturi, fiindcă Bisericilor întemeiate de Apostoli li se acorda o cinste deosebită ca unele care erau considerate Scaune Apostolice [după Tertulian, „Scaune ale Apostolilor” sunt numite în primul rând toate Bisericile Apostolice, adică acelea care avuseseră ca prim episcop un Apostol ori un ucenic de Apostol. Tertulian, De praescriptione haereticorum, XXXVI, PL II];
c) de faptul că Biserica romană era singura Biserică din Apus care avea ca întemeietor şi organizator un Apostol. Pentru cele trei motive enumerate, Bisericii romane i se acorda, din primele veacuri, primatul de onoare „primus inter pares”. Irineu îl numeşte potentionem principalitatem, formulă care nu poate avea semnificaţia pe care teologii Bisericii Apusene i-o dau acesteia ca şi întregului fragment din care este luată, şi nici nu sprijină pretenţiile papale, după cum mărturiseşte catolicul Pihler [Geschichte der kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident: von den ersten Anfängen bis zur jüngsten Gegenwart, München, 1864, vol. I, p. 106]; Tertulian acordă şi el cinste Bisericii Romei, dar numai pentru
motivul că era singura Biserică apostolică din Apus, fapt pentru care o şi aşează în urma Bisericilor apostolice din Corint, Filipi, Tesalonic şi Efes [Tertulian, De praescriptione haereticorum, XXXVI].
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
