Despre Sinoadele Ecumenice. Însuşiri caracteristice ale Sinoadelor Ecumenice

Sunt patru puncte care deosebesc Sinoadele Ecumenice de cele locale şi de cele eparhiale. Trei dintre acestea sunt comune sinoadelor locale, iar cel de-al patrulea reprezintă distincţia esenţială, constitutivă şi cu totul particulară a tuturor Sinoadelor Ecumenice.

Cea dintâi caracteristică a Sinoadelor Ecumenice este întrunirea la un loc a participanţilor la ele din porunca împăratului şi nu a unui pontif care ar deţine poziţia supremă în Biserică şi care ar dirija prin puterea lui sinodul. A doua caracteristică este autoritatea fiecăruia dintre Sinoadele Ecumenice de a discuta problemele de credinţă şi de a da hotărâre dogmatică. A treia este aceea ca toate cele dogmatizate şi rânduite să fie ortodoxe, să fie credincioase Sfintelor Scripturi sau în acord cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice precedente, de unde şi valoarea faimoasei expresii a Sfântului Maxim: „credinţa curată e cea care dă tărie sinoadelor ce s-au desfăşurat”, şi iarăşi: „sinoadele se judecă după dreptatea dogmelor”. Şi a patra, acceptarea într-un glas de către toate Bisericile a corectitudinii celor dogmatizate. Această din urmă condiţie este singura care-i asigură Sinodului numele de „Sinod Ecumenic”, iar absenţa acesteia decade sinodul din Ecumenic în local, aşa cum s-a întâmplat cu cele de la Sardica, de la Florenţa, cu cel împotriva lui Fotie de la Constantinopol, cu sinodul numit «quinisext» (protodeftera), cu cel din biserica Sfânta Sofia şi de la Vlaherne întrunite sub împăratul Copronim, care, lipsite fiind, cum spuneam, de acest al patrulea atribut, nu au putut fi numite Ecumenice şi au căzut în categoria sinoadelor locale.

Deci caracteristica esenţială a Sinoadelor Ecumenice, care le deosebeşte de celelalte Sfinte Sinoade, este acceptarea şi recunoaşterea, de către toţi episcopii Bisericii lui Hristos, a celor legiuite. Prin urmare, un sinod poate fi numit Ecumenic dacă el, fiind local iniţial, dobândeşte şi această ultimă calitate, adică doar a acestei singure condiţii, aşa cum s-a întâmplat în cazul sinoadelor de la Cartagina, Gangra, Laodiceea şi altele, ale căror canoane au fost acceptate de Sinodul al V-lea Ecumenic care le-a dat autoritate ecumenică şi tărie de Sinod Ecumenic. Greşesc cei care consideră că întrunirea sobornicească la un loc a episcopilor este semnul caracteristic al Sinoadelor Ecumenice, fiindcă rangul este dat nu de mulţimea persoanelor, ci de unanimitatea tuturor asupra corectitudinii dogmelor.

Astfel, definiţia unor asemenea sinoade poate fi rezumată în felul următor: „Este şi se numeşte Sinod Ecumenic acela alcătuit din episcopii Bisericii întruniţi la un loc prin poruncă împărătească, în persoană sau prin reprezentanţi locţiitori, în cadrul căruia se aşează orosul (hotarul) dogmatic de credinţă; acela (Sinodul ecumenic) care în mod binecredincios şi ortodox stabileşte în acord cu Sfintele Scripturi şi cu Sinoadele Ecumenice de mai înainte, şi ale cărui hotărâri sunt acceptate de către toţi Patriarhii şi arhiereii Bisericii Soborniceşti (de pretutindeni), fie prin prezenţa lor în persoană, fie prin reprezentanţii lor sau prin scrisori care le poartă semnătura”. Cele şapte Sinoade Ecumenice s-au întrunit în baza celor patru condiţii menţionate mai sus. Aceste condiţii sunt semnul caracteristic nu doar al Sinoadelor Ecumenice, ci şi al modului de existenţă a Bisericii şi al duhului care suflă în Biserică şi expresia egalităţii de rang şi de putere a episcopilor şi, în plus, ele sunt o mărturie limpede a întregii Biserici asupra faptului că negreşelnicia se găseşte doar în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Sinoadele Ecumenice, prin autoritatea lor asupra întregii lumi, posedă următoarele însuşiri: prima este dăinuirea lor veşnică sau, ca să zicem aşa, nemurirea. Drept urmare, ele vor exista în veci şi vor avea autoritate în veci, fiindcă au fost întrunite prin acţiunea şi insuflarea Sfântului Duh, iar regula după care acestea se ghidau era binele absolut şi adevărul absolut, care rămân în veac.

A doua însuşire particulară este aceea că ele posedă lipsa de greşeală sau infailibilitatea, fiindcă reprezintă cugetarea Bisericii întregi, adică a Bisericii celei Una, Soborniceşti şi Apostoleşti. Despre cugetarea aceasta a Bisericii, dau mărturie Părinţii din vremurile foarte vechi ale Bisericii. Grigorie Taumaturgul, vorbind despre Sinodul local de la Ancira, zice: „Până ce nu se adună sfinţii să dea, privitor la acestea, o oarecare hotărâre comună şi, mai înainte de ei, Sfântul Duh; căci Dumnezeu inspiră dreptatea Sa preoţilor nenumăraţi adunaţi în sinod” [Grigorie de Neocezareea, Epistolă Canonică – Despre cei care au mâncat din jertfele idoleşti în urma năvălirii barbarilor…, 7, 12, Fonti II]. Deci dacă Sfântul Părinte se pronunţă astfel despre un sinod local, într-o măsură cu atât mai mare este adevărat acest lucru în privinţa Sinoadelor Ecumenice.

Din alcătuirea Sinoadelor Ecumenice învăţăm aşadar că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu a recunoscut pe nimeni altul ca fără de păcat şi infailibil, ci doar pe ea însăşi, în totalitatea episcopilor ei. În zadar se luptă cei din jurul Papei Romei să-l evidenţieze pe el ca infailibil sau lipsit de greşeală atunci când dogmatizează „ex cathedra”, fiindcă Sinoadele Ecumenice îşi înalţă vocea cu putere protestând împotriva acestei uzurpări necuvioase săvârşită de episcopul Romei. Nu este cu putinţă a fi lepădat şi negat ceea ce Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a crezut şi a mărturisit timp de nouăsprezece veacuri, aşa cum noua dogmă primeşte şi crede despre infailibilitatea Bisericii latine. Dacă episcopul Romei era fără de greşeală când dogmatiza de la amvon, acest lucru trebuia să fi fost mărturisit de către Biserică din primele veacuri. Nu numai că nu se dă mărturie despre aşa ceva, ci se dezminte, de vreme ce Sinoadele Ecumenice, locale şi eparhiale mărturisesc cu totul contrariul. Dacă Biserica îi recunoştea Papei o astfel de calitate, ar mărturisi acest lucru şi în faptă, cerându-i acestuia rezolvarea chestiunilor ivite, nemairecurgând la Sinoade, şi mai ales Ecumenice, pentru rezolvarea chestiunilor dogmatice. Însăşi întrunirea Sinoadelor Ecumenice îi neagă Papei o astfel de harismă dumnezeiască. Sinoadele Ecumenice nu numai că nu i-au recunoscut Papei un astfel de privilegiu, dar au şi combătut dispoziţia revendicării unei astfel de calităţi, echivalându-l, prin canoane, pe „marele pontif” cu restul episcopilor, după cum vom vedea.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.