Mărturii istorice

După ce am văzut deja că, pe la sfârşitul anului 66, Pavel era la Roma în viaţă şi liber, iar Petru nu se afla la Roma, nerelatându-se nicăieri prezenţa lui acolo, vrem să dovedim adevărul acestui din urmă fapt.
Petru nu s-a deplasat la Roma nici după această dată, cel puţin până în anul 81, în pofida celor istorisite de Eusebiu, care se contrazice pe sine.
În cartea a 3-a, capitolele 1-4 şi în cartea a IV-a, capitolul 1, precum şi în alte locuri, Eusebiu spune că Petru s-a dus la Roma şi că l-a hirotonit ca prim episcop al Romei pe Linos, iar în cartea a II-a, cap. 13 spune că a fost omorât sub Nero la Roma. Tot el spune, însă, în cartea a III-a, cap. 13: „În al doilea an al domniei lui Titus, Linos – episcopul Bisericii romane -, după ce a slujit-o timp de doisprezece ani, retrăgându-se, i-a predat episcopia lui Anacletus” [Anacletus, Episcop al Romei între 76/79-88, sărbătorit la 26 aprilie]. Am văzut deja cărui an îi corespunde cel de-al doilea an al domniei lui Titus, an în care Anacletus a preluat tronul. Claudiu a domnit din anul 40 până în 54. Nero din 54 până în 68. Vespasian din 69 până în 79. Titus din 79 până în 81 plus încă o treime de an, adică doi ani şi patru luni. Aşadar, scăzând din 81 cei 12 ani ai episcopiei lui Linos rămân 69 (81-12=69). Deci, potrivit cronologiei exacte şi mărturiei lui Eusebiu, Linos a fost hirotonit pe la anii 69-70. Şi ne întrebăm atunci, cum a fost hirotonit de către Petru dacă, potrivit apusenilor, acesta a mucenicit în anul 66?

Cum de scrie Eusebiu în cartea a 3-a, cap. 4, aceste cuvinte contradictorii: „Iar Linos, cel menţionat ca fiind împreună (cu Pavel n.n.) la Roma, primul după Petru e arătat atunci prin sorţi (ca succesor) la episcopia Bisericii Romanilor”? Cum se împacă „primul după Petru e arătat atunci prin sorţi” cu informaţia pe care ne-o oferă peste nouă capitole în cartea sa? Cum de cel dintâi tras la sorţi de către Petru (la anul 66) este hirotonit abia pe la anul 69? Prin urmare este corectă afirmaţia pe care am susţinut-o că „după Petru” era de fapt „după Pavel”. Susţinem de asemenea că intervenţia în text a fost făcută alterând şi sensul – întrucât Apostolii nu au avut succesori [în sensul că Apostolii au primit misiunea de a propovădui neamurilor. Aceasta presupune deplasarea permanentă dintr-un loc în altul, iar nu instalarea într-un loc anume – episcopie – pe care să-l lase apoi succesiune. Apostolii sunt întemeietori de Biserici, iar nu păstori ale acestora. Odată cu hirotonia lui, episcopul se «nunteşte» cu propria episcopie, pe care n-o poate părăsi până la sfârşit.

Pe acest principiu au fost aşezate mai apoi canoanele sinodale care interzic mutarea episcopului dintr-o eparhie în alta]. Această informaţie despre hirotonia lui Linos pe la anii 69-70 certifică cea dea doua călătorie a lui Pavel la Roma, posibil după deplasarea acestuia în Spania. În plus, ea dă mărturie despre faptul că era încă în viaţă, iar afirmaţiile despre mucenicia acestuia împreună cu Petru de pe la anul 66 se demonstrează a fi neadevărate. Faptul că era vorba despre Pavel şi nu despre Petru, este atestat şi de Constituţiile Apostolice, cartea 60, cap. 40, unde se vorbeşte doar de Apostolul Pavel şi nimic de Apostolul Petru. Potrivit lui Eusebiu, Anacletus a slujit 12 ani ca episcop „în al doisprezecelea an al domniei acesteia (a lui Domiţian), lui Anacletus, care a slujit ca episcop al Bisericii romanilor timp de doisprezece ani, i-a urmat Clement” (cartea a 3-a, 15). Potrivit cronologiei exacte, după cum am văzut, Titus a murit în anul 81, iar stăpânirea a fost preluată de Domiţian, fratele lui Titus. Adunând aşadar 12 cu 81 avem 93, anul în care a fost hirotonit Clement, al treilea succesor al scaunului episcopal roman. În ciuda acestor date, după apuseni, şi acesta a fost hirotonit de către Petru. Acestea sunt bazele pe care se sprijină primatul papal – măsluirile (falsificările). La Eusebiu întâlnim şi următorul fragment de la Irineu: „Punând aşadar temeliile şi clădind fericiţii Apostoli Biserica, i-au înmânat lui Linos slujirea episcopală” [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a 6-a, cap. 6].

De asemenea, în capitolul al 8-lea al aceleiaşi cărţi se întâlneşte un alt fragment de la Irineu: „Şi Matei a răspândit Evanghelia între evrei în dialectul şi scrierea lor, iar Petru şi Pavel la Roma au propovăduit Evanghelia şi au întemeiat Biserica. Iar după moartea lor, Marcu, ucenicul şi tălmaciul lui Petru, ne-a lăsat în scris cele propovăduite de Petru”. Şapte lucruri aflăm din aceste fragmente luate din Istoria lui Irineu:

a) faptul că Petru şi Pavel au pus împreună bazele şi au edificat Biserica Romei;

b) faptul că amândoi i-au înmânat lui Linos slujirea episcopiei Romei;

c) faptul că Evanghelistul Matei şi-a scris Evanghelia în dialectul ebraic;

d) faptul că a scris-o în timpul în care Petru şi Pavel propovăduiau Evanghelia şi edificau Biserica Romei;

e) faptul că Petru şi Pavel au murit în acelaşi timp;

f) faptul că Marcu a devenit interpretul lui Petru la Roma şi faptul că şi-a scris Sfânta sa Evanghelie după moartea Apostolilor.

Să vedem dacă aşa stau lucrurile. Mai întâi, Irineu, care a activat în secolul al II-lea (140-202), spune că Petru şi Pavel au pus temeliile şi au edificat împreună Biserica Romei. El a primit această informaţie la Roma, crezând adevărată povestea despre Simon Magul, deoarece scrie că, într-adevăr, la Roma s-a ridicat în cinstea lui Simon Magul o statuie care să amintească de măiestria vrăjitorească a acestuia; scrie Irineu: „Quippe quum est sub Claudio Caesare a quo etiam statue honoratus esse dicitur propter magicam”. Acceptarea acestui mit drept adevăr istoric explică şi admiterea deplasării lui Petru la Roma sub cezarul Claudiu, fiindcă în această poveste este istorisită întreaga acţiune a lui Petru şi a lui Pavel împotriva lui Simon Magul precum şi deplasarea lui Petru la Roma.

Mai înainte de Irineu, Iustin Martirul şi Filozoful, care a trăit în prima jumătate a secolului al II-lea (+165), a crezut şi el povestea, convins de încredinţările date de creştinii din Roma. Iată cuvintele lui Iustin: „Un anume Simon Samarea, din satul ce se zice Titton, sub Cezarul Claudiu, prin meşteşugul lucrărilor diavolilor făcea vrăji puternice încât în cetatea noastră împărătească a Romei era considerat zeu şi era cinstit ca zeu printr-o statuie ridicată la noi. Această statuie a fost ridicată pe râul Tibru, între cele două poduri, având pe ea această inscripţie romană: „Simoni Deo sancto” [Iustin, Opere, edit. Otto, Jena 1849, Apologia I, cap. 26 şi 56. Pe la anul 1574 a fost descoperită la Roma această inscripţie: „Semoni Sanco Deo Fidium…”, adică Simon Sanco zeul Savinilor. Inscripţia aceasta indică faptul că statuia era dedicată nu lui Simon Magul, ci lui Simon Sanco, zeul Savinilor. Creştinii din Roma, din cauza pronunţării strânse a lui «Simon» şi «Sanco», care era pronunţat şi Simoni Sancto, au ajuns să susţină mitul şi pe baza mitului au susţinut călătoria lui Petru la Roma, arătând statuia drept dovadă. Dar pentru că sprijinul (statuia) căzuse cu vremea, au căzut împreună cu el şi povestea şi tradiţia].

Potrivit scrierilor pseudo-clementine, Simon Magul a prezis că urma a fi cinstit ca zeu la Roma şi că i se va ridica aici o statuie. Cu toate că scrierile pseudo-clementine îşi făcuseră apariţia în acea epocă, mitul lui Simon Magul şi înfruntarea lui de către Petru sunt mult anterioare – el a apărut pe la începutul secolului al II-lea. „Faptele Apostolilor Petru şi Pavel” şi „Predica” pierdută a lui Petru sunt opere care îşi au originea în primul secol. Acestea au fost alcătuite de creştinii proveniţi dintre iudei care nu se desprinseseră de închinarea Legii Vechi şi care îl atacau pe Pavel pentru învăţătura lui îndreptată împotriva cultului Legii Vechi. Aceştia, din ataşamentul lor față de închinarea iudaică, au pus bazele eresurilor Ebioniţilor şi Eseenilor. În acest fel, nu mai rămâne nici o îndoială asupra sursei din care amândoi aceşti părinţi, Iustin şi Irineu, şi-au extras datele. Deci informaţia lui Irineu despre întemeierea şi edificarea Bisericii Romei de către Petru şi Pavel este lipsită de autoritate istorică. Să cercetăm acum cât de adevărată este din punct de vedere istoric şi cea de-a doua părere. În cea de-a doua relatare se spune că amândoi Apostolii, Petru şi Pavel, i-au înmânat lui Linos slujirea episcopiei Romei [în cartea a 3-a, cap. 4 spune că doar de către Petru singur]. În această informaţie se pot distinge două părţi: o concluzie greşită extrasă dintr-o tradiţie greşită şi un adevăr istoric. Concluzia este cea trasă din tradiţia falsă a mitului despre Simon Magul, iar adevărul istoric este înmânarea slujirii lui Linos de către Pavel.

A treia informaţie, aceea că Evanghelistul Matei a scris în dialectul ebraic, ne este folositoare în măsura în care se leagă de cea de-a patra informaţie care spune că „Matei a scris (Evanghelia sa) în vremea în care Petru şi Pavel propovăduiau Evanghelia şi întemeiau Biserica (Romei)”. Am văzut deja că Irineu, din bună credinţă, admite povestea despre Simon Magul ca fiind un adevăr istoric. Prin aceasta acceptă şi împreuna lucrare a lui Petru cu Pavel la Roma, petrecută în acelaşi timp, fapt dovedit deja ca fiind lipsit de fundament istoric. Dar de unde se vede simultaneitatea cu scrierea Evangheliei după Matei? Cum sunt simultane două lucruri, dintre care unul se petrece în alt timp? Însăşi Evanghelia după Matei demonstrează că mărturia lui Irineu este inexactă, care dă mărturie despre faptul că a fost scrisă pe la începutul războiului iudaic, aşa cum se vede din cap. 24, v. 15, adică pe la anul 67, deci după mucenicia celor doi  Apostoli. Aceasta ne încredinţează de faptul că informaţia lui Irineu este inexactă, deoarece cercetarea critică o dovedeşte ca atare şi, deci, nu ne putem baza pe această mărturie a lui Irineu, pe care el a preluat-o de bună credinţă. Iar a cincea informaţie, cum că Petru şi Pavel şi-au aflat sfârşitul la Roma în acelaşi timp, nu este atestată de nicăieri altundeva decât din izvoarele apocrife lipsite de autoritate. Alături de acestea din urmă stă şi mărturia lui Dionisie al Corintului, care a activat pe la anul 170 şi care scrie către episcopul Romei: „căci cele sădite de Petru şi Pavel, spre a lua naştere la Romani şi la Corinteni, s-au adunat într-una (adică Bisericile n.n.); căci amândoi au sădit şi la noi în Corint, la fel învăţându-ne pe noi, la fel învăţând şi în Italia, împreună mergând, au mucenicit în acelaşi timp”. Şi relatarea aceasta este lipsită de tărie, deoarece este extrasă din aceleaşi surse.

Dacă este vreun adevăr aici, acesta constă în informaţia că Petru, ca şi Pavel, a propovăduit în Corint, fapt care reiese din mărturia din epistola întâi către Corinteni a lui Pavel, în care îi mustră pe corinteni pentru certurile dintre ei, căci fiecare spunea: „Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa” (1 Corinteni 1-12). Despre propovăduirea lui Petru la Roma nu adaugă însă nimic; iar dacă teologii Romei gândesc contrariul, atunci să acorde primatul şi întâietatea Bisericii Corintului, deoarece ar fi de neînţeles ca Biserica mai veche să fie lipsită, iar cea mai nouă să se laude în defavoarea celei mai vechi. De asemenea, mărturia preotului Gaius, care a activat pe la anul 200 [vezi la Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 25] şi care-i scrie lui Proclu despre „însemnele de biruinţă” ale Apostolilor de la Roma, întrucât vine în urma mărturiei lui Irineu şi a lui Iustin, care nu istorisesc nimic despre însemne, şi în urma epistolelor pseudo-clementine, scrise pentru a sprijini principiile doritoare de slavă ale Papilor, nu poate avea autoritate – fiindcă nu le-a fost cu putinţă să inventeze însemne ale Apostolilor nici celor care au scris epistolele pseudo-clementine.

De altfel, există însemnele lui Pavel (adică lanţurile cu care a fost legat), care însă nu pot fi atribuite celor doi Apostoli împreună, astfel încât, prin menţionarea acestora, mărturia lui Gaius nu adaugă nimic în plus. Unde arată Gaius că-l subînţelege pe Petru atunci când vorbeşte despre însemnele muceniciei întemeietorilor Bisericii din Roma? Aceasta urmează logica a ceea ce se numeşte petitio principii. Era nevoie să se dovedească mai întâi că între întemeietorii Bisericii din Roma s-a numărat şi Petru, pentru a accepta apoi faptul că Gaius face referire la existenţa la Roma a însemnului muceniciei, adică mormântul lui Petru. Pe cine-i subînţelege el ca întemeietori ai Bisericii din Roma? Pe Pavel şi pe ucenicii acestuia. Fiindcă Apostoli erau numiţi nu numai ucenicii lui Hristos, ci şi colaboratorii şi ucenicii acestora. În acest sens, Luca îl numeşte pe Varnava apostol; Pavel îi numeşte de multe ori Apostoli pe Tit, Timotei şi Sila. Tot astfel, Clement Alexandrinul îl numeşte apostol pe Clement al Romei, contemporan cu Gaius. Dar argumentul cel mai important, împotriva opiniei celor care gândesc contrariul, sunt afirmaţiile lui Gaius despre însemnele muceniceşti ale Apostolilor din Roma, care este imposibil să fie adevărate întrucât sunt cu totul opuse realităţii lucrurilor.

Gaius aminteşte de „însemnele Apostolilor”, pe care le poate vedea oricine la Vatican sau pe via Ostia, adică în locuri aflate în văzul tuturor. Dar era oare posibil acest fapt în timpurile acelea în care creştinii, pentru a se salva, trebuiau să rămână ascunşi? Dacă mormintele existau într-adevăr, aşa cum aminteşte Gaius, ele ar fi fost construite în secolul al II-lea, adică în vremea lui Traian sau a lui Adrian, deoarece numai atunci s-au bucurat creştinii de o oarecare libertate. În acest caz însă, de ce Pavel de Samosata, episcopul Antiohiei, scriind pe la anul 260, nu relatează nimic despre acestea? De ce Amoniu Alexandrinul, scriind Erminia sa la Evanghelii pe la anul 250, nu aminteşte nimic? De ce Minucius (218) şi Felix nu au scris nimic despre acestea în dialogul lor despre felul închinării? De asemenea, Lucian, preotul din Antiohia şi Dionisie, episcopul Antiohiei, scriind pe la anul 240, nu pomenesc nimic. Mărturia lui Origen despre moartea lui Pavel la Roma sub Nero este anulată de Clement al Romei, care istoriseşte că Pavel „până la capătul Apusului ajungând şi mucenicind înaintea stăpânitorilor a părăsit în acest fel lumea”, informaţie care, chiar dacă ar fi considerată nedefinită şi imprecisă în ceea ce priveşte Spania ca loc al muceniciei lui, cu toate acestea nu subînţelege Roma prin această lipsă de localizare.

Nici mărturia lui Eusebiu, care istoriseşte moartea celor doi Apostoli la Roma, nu are vreo tărie atâta timp cât el se contrazice, în multe locuri extrăgându-şi informaţiile din izvoare tulburi. Dovada este faptul că relatează ca adevăr istoric povestea cu Simon Magul, în care face referire şi la moartea celor doi Apostoli, admiţând, fără să reflecteze, orice tradiţie sau informaţie ca adevăr istoric. Prin urmare, ştirea despre moartea în acelaşi timp a verhovnicilor Apostolilor este lipsită de autoritate istorică. Cea de-a şasea informaţie, aceea că Marcu a slujit ca tălmaci al lui Petru la Roma este respinsă de înseşi Sfintele Scripturi. Este posibil ca Marcu să fi fost tălmaci al lui Petru, nu însă la Roma, ci cel mai probabil în Egipt, deoarece în Egipt se vorbea limba coptă, greaca şi latina. Nu era posibil să fi fost la Roma, deoarece Petru nu s-a deplasat la Roma şi, precum am văzut, până pe la anii 62 – 63, Marcu se afla împreună cu Petru în Egipt şi abia după această dată este amintit în epistolele lui Pavel ca împreună-lucrător cu el, epistole în care nu se face nici o referire la numele lui Petru. Aşadar, şi această informaţie a lui Irineu este lipsită de autoritatea care decurge din mărturiile Scripturilor şi cade ca una care este contrazisă de ele. Singurul element de adevăr din această informaţie este acela că Marcu a fost tălmaci al lui Petru. Şi fiindcă acest lucru nu s-a petrecut la Roma, e posibil că s-a petrecut în Egipt, situaţie care susţine părerea noastră privitoare la locul scrierii primei epistole soborniceşti a lui Petru.

Cea de-a şaptea informaţie, aceea că, după moartea Apostolilor, Marcu a transpus în scris Evanghelia care-i poartă numele, nu sprijină deloc informaţia cum că a scris-o la Roma şi, mai ales, că „Apostolul Petru a pecetluit cele scrise”, după cum istoriseşte Eusebiu (cartea a 2-a, cap. 15). Şi aceste afirmaţii sunt lipsite de autoritate, deoarece studiul critic le demonstrează a fi inexacte şi contrare adevărului. Iată şi dovada: Evanghelia după Matei a fost tradusă în limba greacă, iar din compararea celor trei Evanghelii, adică a traducerii Evangheliei după Matei, a celei după Luca şi a celei după Marcu, reiese faptul că Luca şi Marcu, scriindu-şi Evangheliile, au avut-o în vedere pe cea dintâi: fiindcă 42 de pericope ale Evangheliilor lui Marcu şi Luca sunt întru totul asemănătoare cu cele corespondente din Evanghelia după Matei. Prin urmare, Marcu a scris mult mai târziu. Mult mai probabil şi poate sigur este faptul că el a scris în Alexandria unde, ca tălmaci al lui Petru, a adunat în scris cele propovăduite de el, predându-le în scris credincioşilor.

Deci mărturia lui Irineu, conţinând aceste puncte vulnerabile, nu poate folosi ca bază stabilă pe care să fie edificat primatul Papei. Aceeaşi lipsă de autoritate o au toate mărturiile amintite, căci nu se aminteşte nicăieri că Apostolul Petru s-a deplasat la Roma sau că a propovăduit la Roma sau că a murit la Roma. Dimpotrivă, mărturiile extrase din Sfânta Scriptură şi din istoria bisericească sunt cu totul contrare acestor păreri. Este ceea ce am căutat să dovedim în această primă parte.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.