Sfântul Nectarie – Învățături – Nobleţea duhovnicească si Doxologia

Nobleţea duhovnicească

Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desă­vârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia se întipă­resc adânc mai întâi în sufletul creştinu­lui, iar de acolo îşi pun pecetea asupra gândurilor, dorinţelor, cuvintelor şi fapte­lor sale. Astfel Harul lui Dumnezeu, care se află în suflet, se manifestă şi în pur­tarea exterioară.

Creştinul este dator să se poarte faţă de toţi cu nobleţe. Din cuvintele şi din faptele sale să se răspândească Harul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în sufletul său, astfel încât să se facă arătată viaţa sa sfântă şi să fie slăvit Numele lui Dumnezeu.

Cel care este măsurat în cuvinte, este măsurat şi în fapte. Cel care îşi cercetează cuvintele pe care urmează să le spună, îşi cercetează şi faptele pe care urmează să le săvârşească şi niciodată nu va trece peste hotarul bunei şi virtuoasei purtări.

Cuvintele insuflate de Har ale creşti­nu­lui au întotdeauna delicateţe şi nobleţe. Acestea sunt cele care dau naştere dra­gostei şi aduc pace şi bucurie. Dimpotrivă, vorbirea în deşert naşte ură, vrăjmăşii, supărări, certuri, tulburări şi războaie.

Aşadar, totdeauna să avem nobleţe. Niciodată să nu iasă din gura noastră cuvântul rău, cuvânt care nu este dres cu Harul lui Dumnezeu, ci totdeauna cuvinte bune care vădesc nobleţea cea întru Hristos şi starea noastră sufletească bună.

Doxologie

Creştinul este dator să‑L slăvească pe Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul său. De altfel amândouă aparţin lui Dumnezeu şi prin urmare nu are dreptul să le necinstească şi să le strice, ci să le păstreze sfinte şi să se folosească de ele cu multă recunoştinţă.

Cel ce îşi aminteşte că trupul şi sufle­tul său aparţin lui Dumnezeu, se poartă faţă de ele cu evlavie şi cu frică sfântă, păstrându‑le curate de toată întinăciunea, petrecând într‑o continuă comuniune cu Acela care le sfinţeşte şi le întăreşte.

Omul Îl slăveşte pe Dumnezeu cu trupul şi cu sufletul său mai întâi atunci când îşi aminteşte că a fost sfinţit de Dumnezeu şi s‑a unit cu El, iar apoi când îşi uneşte voia sa cu voia lui Dumnezeu, astfel încât să împlinească totdeauna voia Lui cea bună şi desăvârşită. Un astfel de om nu trăieşte pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu. Lucrează pe pământ pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Îl slă­veşte în toate pe Dumnezeu, în cuvinte şi în fapte. Faptele sale, care sunt săvârşite spre binele aproapelui, sunt prilej de slăvire a numelui lui Dumnezeu. Viaţa sa străluceşte de lumină dumnezeiască şi se face astfel povăţuitor către Dumnezeu pentru cei care încă nu L‑au cunoscut.

Fragmente din cartea Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni – Viața, minuni și învățături, Editura Evanghelismos