Cele trei canoane alcătuite de apusenii întruniţi în Sinodul local de la Sardica în care se face referire la recursul la Papă

Canonul al treilea
Episcopul Osios a spus: „Şi aceasta este nevoie a se adăuga, ca nimeni din episcopi să nu treacă de la a sa eparhie, la altă eparhie, în care se află episcopi. Fără numai de ar fi chemat vreunul de către fraţii cei ce se află într-însa, pentru a nu se părea că noi închidem uşile dragostei. Aşijderea şi aceasta încă trebuie a o prevedea, ca dacă vreunul din episcopi în vreo eparhie, împotriva fratelui său şi a împreună episcopului ar avea pricină, nici unul din aceştia să nu cheme episcopi de la altă eparhie ca judecători. Iar dacă vreunul din episcopi în vreo pricină i s-ar părea că se osândeşte, şi s-ar socoti pe sine-şi că nu rea, ci bună pricină are, încât iarăşi să se mai cerceteze judecata, de se pare dragostei voastre, să cinstim amintirea Apostolului Petru şi să se scrie despre aceştia ce au judecat pentru Iulie episcopul Romei, ca prin episcopii cei ce se învecinează cu eparhia să se reînnoiască, dacă trebuie, judecarea şi să se dea la cercetători. Iar de nu ar putea ei dovedi că pricina lui este de aşa fel, încât să aibă nevoie de o nouă judecată, cele o dată judecate să nu se mai desfacă, ci cele ce sunt adeverite să rămână”.

Canonul al patrulea
Episcopul Gaudenţiu a spus: „Dacă vreunul din episcopi ar fi caterisit cu judecata episcopilor acelora ce se află în vecinătate şi ar zice iarăşi că va adăuga vreun lucru spre dezvinovăţirea sa, să nu fie aşezat mai înainte un altul în scaunul lui, până ce episcopul Romei, înştiinţându-se, va da hotărâre pentru aceasta”.

Canonul al cincilea
Episcopul Osios a spus: „suntem de părere ca, dacă vreun episcop ar fi pârât, şi adunându-se episcopii acelei eparhii (enorii) l-ar scoate din treapta lui, şi el, ca şi când ar fi fost chemat, ar recurge la prea fericitul episcop al Bisericii Romanilor, şi acesta ar voi să-l asculte şi ar socoti că este drept a se cerceta din nou pricina lui, şi va crede de cuviinţă să scrie episcopilor acelora ce se învecinează cu eparhia, ca ei cu silinţă şi temeinic să cerceteze fiecare amănunt, şi după credincioşia adevărului să dea sentinţă în chestiune. Iar dacă vreunul va cere să-i fie ascultată din nou pricina, şi la rugămintea lui va socoti că trebuie să judece episcopul Romanilor, (acesta din urmă) să trimită prezbiteri din partea sa, şi să fie în puterea acestui episcop să cerceteze de este bine şi să hotărască dacă se cade a fi trimişi cei ce au să judece împreună cu episcopii, ei având autoritatea aceluia de către care au fost trimişi, şi astfel să se aşeze (judecata). Iar dacă (episcopul Romei) ar socoti că este de ajuns pentru cunoaşterea pricinei episcopului şi sentinţa (dată mai înainte), va face ceea ce s-ar părea prea-înţeleptului său sfat că este bine”. Şi episcopii au răspuns că sunt de acord cu cele spuse.

Dacă aceste trei canoane ar privi Biserica Ecumenică, adică întreaga ierarhie, atunci ele ar contraveni canonului al şaselea al Sinodului I Ecumenic, la care ne-am referit mai sus, fapt care ar fi împotriva acestor canoane de la Sardica, ca unele ce sunt invalidate de un canon al unui Sinod Ecumenic. Acestea însă privesc recursul făcut de episcopii aflaţi sub jurisdicţia regiunii episcopale administrate de Tronul Roman. Interpretând acest canon al cincilea de la Sardica, Zonara spune: „Potrivit acestui canon, arhiereii bătrânei Rome susţin ca lor să li se atribuie toate recursurile episcopilor şi la ei să recurgă aceştia, zicând, în mod mincinos, că acesta este canonul Sinodului I Ecumenic de la Niceea; „canon” care, prezentat fiind înaintea sinodului celui întrunit la Cartagina, a fost respins ca neadevărat, după cum se arată în preambulul scrierii canoanelor acestui sinod. Aşadar canonul nu este nici al Sinodului de la Niceea, şi nici nu i se încredinţează acestuia (episcopului Romei) instanţa de recurs a (tuturor) episcopilor, ci doar a celor supuşi lui”. Credem că explicaţia lui Zonara este îndeajuns de clară şi suficient de convingătoare [Dositei, Istoria Patriarhilor, cartea a 2-a, cap. 6, paragrafele 3-7].

Sinoade locale întrunite prin decrete imperiale şi neîntrunite de către Papi şi care au dat canoane în mod liber, sunt cele de la Arelat, Mediolan, Sirmium, Ancira, Arimin şi cel de la Seleucia. Sinodul de la Sardica, fiind separat în două adunări, cea a apusenilor şi cea a răsăritenilor, şi provocând mai mult dezacordul decât acordul dintre episcopi, nu şi-a atins scopul şi şi-a pierdut caracterul de ecumenic. Biserica se afla din nou în dezacord, împotriva lui Atanasie fiind pornite şi lucrate noi uneltiri şi prigoane [Atanasie, Cea de-a doua Apologie împotriva lui Arie, PG 25]. Sinoadele menţionate mai sus au fost întrunite prin ordonanţe imperiale. În afară de aceste sinoade şi de sinoadele întrunite de către arieni, în perioada de timp dintre sinodul de la Sardica şi cel de-al doilea Sinod Ecumenic au fost întrunite de către ortodocşi şi alte sinoade locale pentru rezolvarea unor chestiuni diverse şi pentru sprijinirea credinţei stabilite la Niceea, care era atacată de către arieni, semi-arieni şi de către unii schismatici mai noi, fără participarea sau măcar înştiinţarea Papei Romei. Acestuia din urmă, ca unui ortodox şi partizan al credinţei de la Niceea, după întrunirea acestor sinoade, i se aducea la cunoştinţă prin epistolă cele hotărâte. Aşa au fost sinoadele de la Lampsako şi Smirna [Colecţia canoanelor, vol. I, pag. 246, ed. Paris, 1761], cel de-al doilea de la Ancira [despre cele două sinoade ţinute la Alexandria de către Atanasie, după rechemarea lui din exil de către împăratul Iulius, vezi Colecţia canoanelor, vol. I, pag. 266], cel de la Ierusalim, cel de la Cordoba şi altele.

Papa Liberiu îl înştiinţează pe Atanasie despre cele hotărâte într-un sinod ţinut la Roma printr-o epistolă în care îl numeşte nu „fiu” sau „copilul meu” sau în vreun fel care-i arată superioritatea, ci i se adresează ca unui egal numindu-l „doritul meu Atanasie…” şi iarăşi, „mărturisirea aceasta, frate Atanasie…” şi din nou „iubite” [Colecţia canoanelor, vol. I, pag. 249]. Liberiu îi numeşte pe răsăriteni fraţi iubiţi şi împreună slujitori şi în epistola adresată lor, în care scrie cu umilinţă următoarele [Colecţia canoanelor, vol. I, pag. 249]: „Iubiţilor şi împreună slujitorilor Hithiu, Chiril, Hiperehiu, Uraniu, Heroniu, Elpidiu, Maxim, Eusebiu, Eucarp, Eortasiu şi ceilalţi episcopi ortodocşi din Răsărit, vă salută, totdeauna în Domnul, Liberiu episcopul Italiei şi episcopii cei din Apus”. Este vorba de răspunsul la epistola trimisă lui de episcopii Teofil, Silvan şi Eustaţiu. Şi iată cu câtă modestie scrie: „şi mai ales aceasta, că părerea voastră şi gândurile voastre s-au adeverit şi s-au dovedit a fi în acord şi potrivire cu mine, cel mai mic, şi cu toţi cei din Italia şi din Apus…” [Colecţia canoanelor, vol. I, pag. 249]. (Sigur că acest lucru nu este deloc în acord cu cele patru capitole dogmatice noi ale Conciliului I Vatican de la 1870, nici nu pledează în favoarea lor). În urma cererii adresată lui Valentinian de către episcopi, se întruneşte un sinod la Tyana: „Aşadar, cei ce susţineau deschis adevărul, l-au rugat de îndată pe Valentinian să întrunească un sinod ortodox la Tyana, pentru a valida cele hotărâte de cei întruniţi la Niceea” [Colecţia canoanelor, vol. I, pag. 270].

Un alt sinod se întruneşte la Illiric: „la porunca lui Valentinian de a se aduna sinod dumnezeiesc şi prea sfânt, care a adeverit a fi bună credinţa de la Niceea, anatematizându-l pe Polihroniu… şi a trimis tomosul lui în diverse părţi”. În Decretele canonice ale Patriarhilor Constantinopolului, editate de Manuil Ghedeon, se găseşte o întrebare referitoare la faptul: „Dacă orice situaţie de criză a celorlalte Biserici se trimite (spre rezolvare) la tronul Constantinopolului şi dacă fiecare caz de natură bisericească este soluţionat de aici”. Urmează următorul răspuns: „Înainte de a se rupe Biserica Sobornicească, privilegiul acesta era al Papei Romei… după ce acela s-a separat, toate cazurile Bisericilor se raportează la tronul Constantinopolului” [Decretele canonice ale Patriarhilor Constantinopolului, Constantinopol 1888-1889, cap. 9, pag. 350-351]. Şi este amintit canonul al patrulea al sinodului de la Sardica. După cum vom dovedi, răspunsul este greşit şi cu totul contrar duhului Sinodului al II-lea Ecumenic şi al celui de-al doilea canon al acestuia. Vezi mai jos.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.