Biserica Ortodoxă Română aniversează marţi, 4 februarie 2025, 100 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie. În urmă cu un veac, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat Actul de Înfiinţare a Patriarhatului românesc. De atunci există în ţara noastră Patriarhia Română.
Ea a luat „naştere la 4 februarie 1925, într-un context istoric marcat de Marea Unire din anul 1918, care a adunat într-un singur Stat unitar toate provinciile istorice româneşti. Unitatea naţională realizată prin Marea Unire din 1918 cerea, în mod firesc, o reorganizare a Bisericii Ortodoxe Române, pentru a reflecta noua realitate politică şi teritorială a României Mari. Unirea nu era doar o necesitate administrativă, ci şi o expresie a unităţii spirituale care există între credincioşii din toate provinciile româneşti” (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia Română – 100 de ani de slujire a vieţii Bisericii şi a unităţii poporului român).
Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885. Ea a devenit Patriarhie în anul 1925, când Mitropolitul primat de la Bucureşti a devenit Patriarh. Acest moment a fost precedat de desăvârşirea unităţii neamului românesc prin Marea Unire din 1918, care a adus după sine şi unirea bisericească. Structurile ecleziastice ortodoxe din Transilvania, Bucovina şi Basarabia au devenit parte a Bisericii Ortodoxe Române, iar ierarhii lor, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
După ce s-a încheiat procesul de unificare a structurilor ecleziastice ortodoxe din Transilvania, Bucovina şi Basarabia cu Biserica Ortodoxă Română a urmat şi ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie. „În vederea consolidării unificării bisericeşti, dar şi pentru creşterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în toată lumea creştină, s-a pus şi problema ridicării ei la demnitatea de Patriarhie” (Preot profesor dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III).
Un element foarte important pentru desăvârşirea unităţii bisericeşti ortodoxe în România şi ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie a fost alegerea ca Mitropolit primat, la sfârşitul anului 1919, a Episcopului de Caransebeş, Miron Cristea, care a participat la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.
Primul care a ridicat problema Patriarhiei în România a fost preotul Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial la Arad, în cuvântul pe care l-a rostit la Congresul preoţimii din Transilvania întrunit la Sibiu în 1919.
În societatea românească mai multe personalităţi reprezentative au susţinut ideea ca Biserica Ortodoxă Română să devină Patriarhie, începând cu anul 1924, după cum arată părintele profesor Alexandru Moraru în volumul 3 al lucrării Biserică. Naţiune. Cultură, cu titlul: Biserica Ortodoxă Română între 1885-2000. În acest sens, Nicolae Iorga argumenta în ziarul „Universul”: „Eu cred că e potrivită întemeierea Patriarhatului din mai multe motive: pentru că vecinii noştri îl au; Patriarhatul sârb datează din zilele Ţarului Duşan, de la jumătatea secolului al XIV-lea; bulgarii au avut un şi mai vechiu Patriarhat, pe care-l reprezintă azi Exarhatul cu caracter patriarhal; Patriarhul ecumenic din Constantinopol, ca şi cel din Ierusalim, Antiohia (astăzi o Patriarhie arabă) şi Alexandria, e de mult organ naţional grecesc; ruşii şi-au făcut Patriarhat la sfârşitul secolului al XVI-lea; suntem singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome. Şi totuşi, când s-a întemeiat mitropolia munteană, mitropolitul era exarh patriarhal. La sfârşitul secolului al XVI-lea, mitropolitul Moldovei avea – recunoscute de toată ortodoxia -, semnele demnităţii patriarhale. De la noi au fost stăpânite timp de multe secole toate patriarhiile răsăritene”.
În aceeaşi perioadă, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, în articolul Înfiinţarea Patriarhatului în Biserica Ortodoxă Română, publicat tot în „Universul”, scria: „Crearea patriarhatului român e reclamată de situaţiunea actuală, de superioritate numerică şi morală a Bisericii Ortodoxe Române faţă de celelalte Biserici ortodoxe străine, de rolul mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhatelor împreună, pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare şi protectoare a creştinilor din Orient şi de prestigiul politic de care se bucura Statul român în rândul celorlalte State ortodoxe, prestigiu ce trebuie să şi-l păstreze şi prin poziţia Bisericii sale”.
Alături de ei regăsim şi alte personalităţi ale epocii care au susţinut înfiinţarea Patriarhiei Române: primul-ministru Ionel I.C. Brătianu, miniştrii Constantin Argetoianu şi Constantin Angelescu, la care se adaugă Simion Mehedinţi şi părintele Ioan Lupaş ş.a.
Părintele profesor Niculae Şerbănescu subliniază că „în cursul anului 1924, mai ales spre sfârşitul lui”, au fost multe cereri pentru înfiinţarea Patriarhiei Române, „aproape generalizându-se” această idee „în sânul credincioşilor ortodocşi români”.
La finalul anului 1924 înfiinţarea Patriarhiei Române a ajuns pe ordinea de zi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În deschiderea lucrărilor Sfântului Sinod, arhiereul Grigorie Botoşăneanul, Episcop-vicar la Iaşi, a adus la cunoştinţa ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române propunerea Mitropolitului Pimen al Moldovei (absent din motive de sănătate): „Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Ţării Româneşti), cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar Mitropolitul Ungrovlahiei ca Primat al României, care de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de: PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE NAŢIONALE ROMÂNE”.
Această propunere a fost semnată pe lângă Mitropolitul Moldovei şi de Mitropolitul Nectarie al Bucovinei, Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, Episcopul Lucian al Romanului, Episcopul Nicolae al Clujului, Episcopul Roman al Oradiei şi Episcopul Ilarie de la Constanţa. „Ca motive pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe naţionale la patriarhat” ei aduceau vechimea creştinismului românesc, originea lui apostolică, „statornicia în credinţa ortodoxă” a neamului nostru, „apărarea, în unele cazuri, a lumii creştine, nu numai din Orient, dar şi din Occident”, plus „ajutoarele, de orice fel, pe care, veacuri în şir, poporul român le-a dat cu multă largheţă unora din Bisericile Ortodoxe din Orientul creştin, aflate în lipsă şi în suferinţă, de multe ori salvându-le chiar de la pieire”. Propunerea a fost făcută în sesiunea de lucru a Sfântului Sinod din 4 decembrie 1924. Ea a fost discutată la 4 februarie 1925, când s-au reluat lucrările Sfântului Sinod (cf. Părintele profesor Niculae Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat).
Au urmat dezbateri în cadrul Sfântului Sinod în legătură cu această propunere, care a fost primită „cu multă însufleţire”. Au vorbit Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, Episcopul Lucian al Romanului, Episcopul-vicar de la Chişinău, Sfântul Ierarh Dionisie, şi ministrul cultelor Alexandru Lapedatu. După cuvântul domnului ministru, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin a citit Actul de Înfiinţare a Patriarhatului românesc. Apoi Sfântul Sinod a hotărât înfiinţarea demnităţii de PATRIARH pentru „Biserica Ortodoxă Autocefală Română” şi ridicarea „Arhiepiscopului şi Mitropolitului Ungro-Vlahiei, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române” (Arhimandrit Tit Simedrea, Patriarhie Românească. Acte şi documente). Mitropolitul primat Miron Cristea devenea primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Întronizarea sa s-a făcut la 1 noiembrie 1925.
Pr. Ciprian Florin Apetrei
Sursa: http://ziarullumina.ro
