Început de noiembrie și aproape sfârșit de an. Iată că mai sunt doar câteva săptămâni până la timpul „bilanțului” personal și profesional, a sosit timpul să vedem câte dintre planurile pe care le-am așezat în mintea noastră spre a le pune în lucrare au și prins contur. Ultima lună a toamnei și-a intrat în rol și ne îndeamnă pe fiecare dintre noi să punem la adăpost roadele ogoarelor și, în egală măsură, pe cele ale Duhului, pentru zilele, săptămânile și lunile care vor veni. Am subliniat „cele ale Duhului” căci și acestea ar fi trebuit să se numere printre țintele și planurile de la începutul anului. Iar grija pentru sufletul nostru și pentru sufletele celor care au trecut în Împărăția cea veșnică este mai mult decât o țintă – este, mai degrabă, o datorie pe care o avem în orice ceas.
Sâmbăta Moșilor de toamnă
Așa cum bine știm, în Biserică, comuniunea nu se limitează la dimensiunea aceasta fizică, ci ea depăsește granițele lumii văzute, unindu-le cu realitățile cele de sus, ale veșniciei. De aceea, Părinții Bisericii au hotărât ca dintre toate zilele unei săptămâni, sâmbăta să fie consacrată prin excelență pomenirii celor adormiți întru dreapta credință, zi în care noi, rudele lor și toți cei care le suntem urmași să ne amintim de ei prin slujbele de parastas și prin milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Dintre toate aceste zile de sâmbătă de pe parcursul anului bisericesc, două sunt dedicate prin excelență pomenirii celor trecuți la Domnul. având denumirea de „Moși”, adică zile în care îi pomenim pe părinții, moșii și strămoșii noștri trecuți la cele veșnice.
Pentru că în prima sâmbătă din luna noiembrie, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea celor adormiţi, zi cunoscută în tradiţia românească şi ca „Moşii de toamnă”, am decis să aducem în fața dumneavoastră un subiect mai puțin cunoscut publicului larg, și anume care este simbolismul colacilor aduși la pomenirile celor adormiți? De ce este nevoie de aceștia și cât sunt de importanți? Aflați în rândurile de mai jos!
Colacul și veșnicia sufletului
Sâmbăta Moșilor de toamnă este un moment „guvernat” de vremea recoltei. Spre deosebire de celelalte momente destinete pomenirilor, ziua aceasta nu necesită o pregătire excesivă din partea noastră, ținând cont că putem împărți orice fel de fructe și legume care ne sunt la îndemână. Ce este mai frumos decât un coș de nuiele plin de roade ale muncii noastre de peste an, roade în fel și fel de culori și gusturi? Cu siguranță, și cei de sus ar tresălta de bucurie. Iar alături de coș vedem mereu, în Bisericile noastre, colacul. Din punct de vedere etimologic, termenul „colac” provine din limba ebraică, de la cuvântul „challah” care înseamnă „pâine dospită”. Însă, termenul mai este întâlnit și la greci (ϰόλλαξ – kolachy) și la polonezii („chałka”), iar în slavonă, „kolo” însemnă „cerc”.
Cuvântul „colac” nu este regăsit doar în tradiția Bisericii noastre, ci este menționat în Biblie, sub forma „Calah” (ori: „ḥallah”, în ebraică חלה), în porunca dată de Dumnezeu fiilor lui Israel ca atunci când va veni timpul întoarcerii în țară, care să le facă dezlegare pentru a mânca din pâinea pământului din neam în neam: „Pârgă din aluatul vostru să înălţaţi dar Domnului o azimă; dar s-o înălţaţi aşa ca prinosul din arie; Pârgă din aluatul vostru să înălţaţi dar Domnului din neam în neam”. (Numeri 15, 20-21)
Pe de altă parte, Bunicii noștri asociau pe bună dreptate pâinea sau colacul fie cu Trupul Domnului, în asociere cu afirmația Mântuitorului, care a zis: „Eu sunt pâinea vieţii, cine va gusta din Mine nu va flămânzi în veac”, fie cu Întruparea lui Hristos și Persoanele Sfintei Treimi: făina însemnând sufletul, apa semnificând botezul, şi sarea, care înseamnă gândul şi învăţătura Cuvântului (după cuvintele Domnului – „voi sunteţi sarea pământului…”).
În ceea ce privește semnificația colacului, trebuie subliniat încă de la început că acesta închipuie însăși trupul celor adormit, întrucât hrana cea mai importantă a corpului omenesc o constituie grâul, din care se coace pâinea. Totodată, colacul, fiind făcut din grâu, este și un simbol al învierii: așa cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă rod bogat, trebuie ca mai întâi să fie îngropat în țărână și să putrezească, așa și trupurile noastre, întâi sunt înmormântate, apoi se descompun întru cele din care a fost făcut de Domnul, pentru ca mai apoi să învieze spre viața de veci. Forma rotundă a colacului are și ea o însemnătate aparte, arătând că viața nu are capăt, nu este limitată doar aici, pe pământ, ci ea continuă dincolo de moarte, așa cum continua și legătura iubirii cu cei care au rămas vii, o legătură permanentă și neîntreruptă. În unele zone din țara noastră, bătrânii spun că forma rotundă a colacului simbolizează Lumina și soarele, făcând trimitere la Hristos, numit în multe dintre cântările de la strană ,,Soarele Dreptății” şi „Răsăritul cel de Sus”. Doxologia, parte a slujbei Utreniei, începe cu „Slavă Ție Celui ce ne-ai arătat nouă lumina”, expresie prin care noi Îi mulțumim Domnului pentru că ne-a îngăduit încă o zi pe pământ, iar pe de altă parte, Îl slăvim pentru că ne-a adus lumina veșnică a mântuirii prin Întruparea Sa.
De menționat este și faptul că, în unele părți, la parastas sau la soroacele de pomenire, colacii se oferă ca pomană fie rotunzi, fie sub formă de cruce ori de scară pe care, după tradiție, sufletul celui trecut la Domnul va urca către cele cerești, stând în așteptarea Învierii.
În loc de încheiere, un singur gând pe care ar trebui să-l reținem în preajma acestor zile de pomenire a celor dragi ai noștri, adormiți întru Domnul și care ar trebui să-și prelungească sensul în toate celelalte zile. Un gând al părintelui profesor Ene Braniște, marele liturgist pe care l-a născut țara noastră, care spune așa: cei adormiți în dreapta credință fac parte din Biserica lui Hristos, împreună cu cei vii. Toți alcătuim o mare familie creștină, peste care domnește Același Hristos, Stăpânul vieții și al morții, și în care morții au plecat înaintea noastră, pe o cale pe care vom merge și noi, la timpul nostru. Căci, precum spune Sfântul Apostol Pavel, „…fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem…” (Romani 14, 7). Dumnezeu să-i odihnească pe cei adormiți și cu drepții să-i numere!
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
