În Mesolonghi trăia o femeie foarte evlavioasă, pe nume Vasilica (o strigau Kula), ce era căsătorită cu Dimitrie Kalantzi, pescar de meserie. Amândoi erau foarte credincioşi şi nişte oameni foarte simpli.
Vasilica, pe când era tânără, a văzut în ziua de Bobotează „Cerurile deschise” şi pe Îngerii lui Dumnezeu psalmodiind. De aceea spunea:
– În această zi să nu pleci din Biserică, chiar de ţi‑ar arde casa, fiindcă se deschid Cerurile.
Casa în care locuiau era fără etaj, iar ca podea aveau ciment. Când ploua se umplea de apă; uneori apa ajungea de 20 cm. Pentru aceasta au pus pietre ca să poată păşi pe ele şi cu un vas scoteau apa afară. Iarna nu întindeau pe jos preşuri, ca să aibă puţină căldură, fiindcă se îmbibau cu apă. Dar în această casă îngheţată inima lor bătea foarte fierbinte pentru Hristos şi de aceea chipurile lor erau întotdeauna pline de pace şi de bucurie. Harul dumnezeiesc îi păzea şi nu se îmbolnăveau.
Aveau în casă o Icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, înaintea căreia ardea neîncetat o candelă. Acolo îşi făceau rugăciunile şi metaniile. La Biserică mergeau în toate Duminicile şi sărbătorile.
Vasilica avea o soră, pe nume Gheorghia, care a rămas văduvă la treizeci şi şapte de ani şi cu şase copii. Nevoile lor erau multe, iar ea era foarte săracă. Mergea la cumnatul ei Dimitrie, care era pescar şi care era un om foarte milostiv, şi‑l întreba dacă a prins peşte. Dacă el îi răspundea că a prins, atunci Gheorghia băga mâna în buzunarul lui şi lua câţi bani avea nevoie. Atunci el zâmbea şi‑i spunea:
– Încet‑încet, Gheorghia!
Nimic altceva nu‑i spunea şi o lăsa să ia câţi bani voia.
Când Dimitrie a adormit, soţia lui, Vasilica, a început să împartă toate lucrurile. A păstrat doar cele absolut necesare, iar pe celelalte le‑a dat milostenie. A lăsat casa goală. Colinda cu Sfânta Evanghelie sub braţ şi o citea cu timp şi fără timp, cu multă evlavie. Din pensia ei păstra doar o mică parte pentru nevoile ei, iar restul împărţea la săraci. Când fiul ei o întreba ce face cu banii, ea răspundea:
– I‑am cheltuit, copilul meu.
Într‑o Duminică a mers după obicei la Biserică şi s‑a împărtăşit. Când s‑a întors acasă, chiar înainte de a intra pe poartă, şi‑a dat seama că i‑a venit sfârşitul. Acolo, înaintea porţii, a îngenuncheat, şi‑a făcut semnul crucii şi a strigat‑o pe cumnata ei care locuia alături. Şi astfel, îngenuncheată fiind, şi‑a dat sufletul în mâinile Domnului, pe Care atât de mult L‑a iubit încă din tinereţe şi ale Cărui porunci le‑a păzit cu credincioşie. A adormit prin anul 1970.
Când s‑a făcut cunoscută adormirea ei, casa s‑a umplut de oameni săraci. Unul spunea:
– Mie mi‑a dat o pătură. Dumnezeu s‑o ierte!
Altul spunea:
– Mie mi‑a dat farfurii.
Altul:
– Mie mi‑a dat pahare.
Iar altul:
– Mie mi‑a dat bani.
Astfel, abia după adormirea ei, s‑a descoperit unde se duceau lucrurile şi banii ei.
Cât timp a trăit, o vizita adesea sora ei Gheorghia împreună cu nepotul ei. Sfatul ei era acesta:
– Să citeşti, copilul meu, Evanghelia! Aceasta este cartea cea bună.
Veşnică să fie pomenirea lui Dimitrie şi a Vasilicăi Kalantzi! Amin.
