Unii spun: „În această bisericuţă intimă trăiesc Sfânta Liturghie. Într-o biserică mare n-o trăiesc. Dacă este vreo bisericuţă văruită în alb, nu simt nimic, dacă însă este pictată, are catapeteasmă frumoasă etc. acolo trăiesc Sfânta Liturghie”. Însă acestea sunt pentru un om care n-are poftă de mâncare şi-i pui puţină sare, puţin piper, ca să-i vină pofta de mâncare.
– Părinte, acestea nu joacă niciun rol? Nu ajută?
– Nu spun că nu. Ajută şi acestea, dar să nu se sprijine cineva numai pe acestea. Altfel, omul va tinde să-L trăiască pe Hristos în chip magic. Va cere chilie întunecoasă, candelă cu lumină puţină, bisericuţă intimă. Fără acestea nu se va putea ruga. Ori în tren de te afli, ori în peşteră sau pe drum, să fii acelaşi pentru lucrul acesta. Dumnezeu l-a făcut pe fiecare om ca pe o bisericuţă[1], pe care fiecare o poate duce oriunde cu el.
Toţi caută odihna, dar aceasta vine dinlăuntrul nostru. Iar aceia, sărmanii, care merg din mănăstire în mănăstire, Îl caută pe Hristos, dar Hristos este lângă ei. Şi deşi Îl pot afla fără de osteneală, se ostenesc şi în cele din urmă nu-L află. Pe un om duhovnicesc nu-l odihneşte umblarea şi vederea diferitelor lucruri vrednice de văzut. Aceasta este pentru cei ce suferă, ca să-şi uite puţin supărarea lor. Unui om duhovnicesc, care are mângâierea duhovnicească, nu-i trebuiesc acestea. Iar dacă nu are mângâierea duhovnicească înlăuntrul său, unul ca acesta nu se deosebeşte de cel lumesc. Vederile şi interesele sale vor fi şi ele lumeşti, nu vor fi duhovniceşti. Va căuta iarăşi cum să se odihnească prin ceva lumesc.
Mulţi vin în Sfântul Munte, cercetează diferiţi părinţi, se entuziasmează de cele ce le aud de la fiecare, le explică în felul lor propriu, le încurcă şi apoi mai zic: „Am petrecut foarte bine”. În timp ce dacă ar fi cercetat un singur părinte, i-ar fi cerut sfatul şi ar fi încercat să pună în lucrare cele auzite, ar fi fost mult mai folosiţi. Însă ceea ce fac ei se numeşte turism duhovnicesc. Îşi pierd timpul, se ticăloşesc fără scop şi nu se folosesc. Cât de odihnitor ar fi fost pentru ei dacă ar fi rămas lângă un părinte şi ar fi pus în lucrare cele pe care le-au auzit! Căci atunci ar fi simţit odihna lăuntrică, în timp ce acum umblă din loc în loc şi se odihnesc privind verdeaţa Sfântului Munte ca şi cei lumeşti.
Sunt şi unii care spun: „Voi merge la cutare Panaghia. Voi merge la cealaltă Panaghie”. Dar Maica Domnului este una. Iar aceasta n-o fac din evlavie, ci fiindcă vor să iasă afară, să se răcorească. Din aceasta poţi înţelege că oamenii nu au linişte. Dacă cineva nu are evlavie şi smerenie, chiar de l-ai băga înăuntrul Sfântului Mormânt, nimic nu va vedea. Însă dacă va avea evlavie, chiar şi pe Golgota poate vedea Sfânta Lumină. Odată, un frate din mănăstirea Sfântul Sava a mers în Sâmbăta Mare la Sfântul Mormânt să ia Sfânta Lumină pentru mănăstirea sa- există acolo obiceiul ca mănăstirile din jur să trimită monahii ca să ia Sfânta Lumină. Acesta a făcut o viclenie: deoarece purta rasă, i-a împins pe mireni şi a mers în faţă. După aceea însă, venind nişte clerici, l-au îndepărtat de acolo, deoarece fusese stabilit unde avea să stea fiecare. Atunci fratele a început să se mustre pe sine: „Omule ticălos, în halul în care eşti, ai mai îndrăznit să vii şi în faţă? Ia şterge-o de aici! Nici în Biserică nu eşti vrednic să stai!”. Şi le-a crezut pe cele pe care le zicea. Aşadar a ieşit afară din Biserică şi a început să-L roage pe Hristos: „Hristoase al meu, Te rog, îngăduie-mi să merg în alt loc!”. Şi s-a dus apoi mai sus, la Golgota. Acolo se plângea iarăşi pe sine: „Auzi, să fac o astfel de viclenie! Fiindcă port rasa, eu, cel vrednic de plâns, i-am îndepărtat pe ceilalţi, care sunt mai buni decât mine…”. Şi în timp ce se ticăloşea astfel, deodată a ieşit de la Sfânta Golgota o lumină puternică, asemenea unui fulger, care l-a orbit. Aunci a zis, sărmanul: „S-a pogorât Sfânta Lumină!”. S-a dus, a luat Sfânta Lumină în felinarul său şi a plecat.
– Părinte, adică nu ajută pelerinajele ce se fac, de pildă, la Sfintele Locuri?
– Ia ascultă! Astăzi, dacă mergi să te foloseşti puţin, trebuie să te vatămi mult: în trenuri, în avioane, la hoteluri. Toate s-au laicizat. Cu ce se va folosi cineva dacă va merge la un loc duhovnicesc şi va vedea o mare neorânduială lumească? Trebuie să fie foarte duhovnicesc ca să le valorifice pe toate spre bine. Iar acolo, la locurile de închinare, cel care vorbeşte şi explică, atunci când merg în grup, în unele cazuri este mai bine să nu vorbească. Pentru că nu spune cu evlavie: „Aici este Ghetsimani, dincolo este Sfântul Mormânt” etc., ci începe vrrrr: „Aici este aceasta, acolo cealaltă, acum vom merge la Betleem, unde au venit magii din Persia”, şi încet-încet îi duce pe închinători în… Kuweit. Astfel, nu lasă pe cel care a citit Sfânta Scriptură şi ştie că aici este Sfântul Mormânt, acolo Ghetsimani etc., să se reculeagă şi să se roage. Acestea sunt numai pentru cel care n-a citit Sfânta Scriptură, dar cei ce merg în pelerinaj la Sfintele Locuri, au citit Sfânta Scriptură. Şi astfel, în loc ca oamenii să se folosească, se ameţesc. Şi mai merg şi foarte repede de la un loc de închinare la altul, neadăpând sinea lor cu cele pe care le aud. Altceva este atunci când cineva merge în pelerinaj într‑un grup duhovnicesc şi cu însoţitor duhovnicesc, făcând de mai înainte şi o pregătire potrivită.
O farasiotă[2], care locuia în Ghianiţa spunea: „Pelerini sunt aceştia? Într-o jumătate de oră merg la Ierusalim şi într-o altă jumătate de oră se întorc! Pelerini sunt?”. Mai demult, sărmanii, rămâneau mai multă vreme la locurile de închinare şi făceau privegheri ca să se folosească duhovniceşte, dar şi pentru ca să nu facă cheltuieli stând pe la hoteluri. Iar banii îi dădeau milostenie. Iar dacă cineva nu simţea nicio schimbare duhovnicească, atunci când se întorcea, îi spuneau: „Te-ai dus usturoi şi te-ai întors ceapă”. Sfântul Arsenie mergea o dată la zece ani la Ierusalim, iar distanţa de la Farasa până la Mersina, de unde trebuia să ia corabia, o străbătea pe jos în cinci zile. Astăzi, rar afli astfel de cazuri. Îmi aduc aminte că a venit la Colibă un rus din Vladivostok, care se învecinează cu Japonia. Acesta făgăduise să meargă pe jos la Sfintele Locuri. Când a mers să ia binecuvântare de la episcopul său, acela i-a spus: „Nu eşti sănătos! Cum să mergi pe jos?” De aceea s-a dus la mănăstirea din Zagorsk, de lângă Moscova, şi a luat binecuvântare de la un Stareţ. A pornit de acolo la Paşti şi a ajuns la Ierusalim în octombrie. Făcea şaptezeci de kilometric pe zi. A venit apoi şi în Sfântul Munte pe jos şi voia să meargă din nou la Ierusalim. Avea o adevărată dragoste dumnezeiască. Trăia în altă lume. Ştia puţin greceşte şi ne-am înţeles: „Am crezut”, mi-a spus, „că va fi Antihrist acolo ca să mărturisesc şi să-mi taie capul, dar n-a fost. Acum, când voi merge din nou la Ierusalim, voi face o metanie la Sfântul Mormânt şi pentru Sfinţia Ta, iar Sfinţia Ta pomeneşte-mă la rugăciune”. Şi ca să-mi arate cum va face, s-a ridicat şi a făcut o metanie, lovindu-şi capul de o piatră. Avea o flacără înlăuntrul său. În timp ce pentru alţii, care merg la Sfintele Locuri pentru turism şi fără evlavie, este mai bine să nu meargă.
Cât de vie este prezenţa lui Hristos la Sfintele Locuri! De pildă, pe drumul care duce către Golgota simţi o schimbare. Chiar dacă nu ai şti unde mergi, dacă umbli pe acolo, te emoţionezi. Există şi o tăbliţă pe care scrie în latineşte: „Via Dolorosa”. Şi la Sfântul Mormânt vezi diferiţi oameni, o felurime. Unii sunt clerici, alţii mireni, unii îmbrăcaţi cuviincios, alţii necuviincios, unii cu haine lungi, alţii cu scurte, iar alţii aproape fără haine, unii tunşi, alţii cu părul lung… Lume diferită, mode diferite, rase diferite, de diferite dogme: unul catolic, altul armean, dar toţi merg să se închine acolo. Mi-a făcut o impresie deosebită. Este mişcător. Dar pe toate acestea trebuie să le priveşti cu gând bun, ca să fii mişcat şi să te înalţi duhovniceşte.
– Părinte, dacă cineva nu are dorinţă să meargă la locuri de închinare, aceasta este din lipsă de evlavie?
– Nu. Eu n-am fost nici măcar la toate mănăstirile din Sfântul Munte, nici la toate locurile de închinare. N-am fost, de pildă, la Sfântul Ioan Rusul. Dar aceasta nu înseamnă că nu simt evlavie pentru Sfânt. Este bine să avem evlavie pentru un sfânt de la un loc de închinare şi să nu mergem. Să mergem numai atunci când ni se iveşte vreun prilej sau când există vreun motiv. Valoare are ceea ce a spus Hristos Samarinencei: „Adevăraţii închinători se închină Tatălui în duh şi în adevăr”.
[1] Vezi I Cor. 3, 16 şi 6, 19.
[2] Locuitoare a Farasei, locul de naştere al Cuviosului Paisie.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
