Adormirea Maicii Domnului, „Paștile verii”

Toate sărbătorile închinate Născătoarei de Dumnezeu, indiferent de evenimentul prăznuit, au încă de la începutul instituirii lor, pe lângă rolul anamnetic sau comemorativ, și un accentuat caracter liturgic-sfințitor, dar și teologic, manifestat cu precădere în imnografie, dar și în iconografie. Prin sărbătorire, Biserica nu se limitează liturgic la comemorarea unor date importante din viața Preacuratei Fecioare, ci retrăiește, prin credință, evenimente în prezent, ca și atunci când s-au petrecut istoric sau face din fiecare sărbătoare o pregustare care se realizează desăvârșit în Împărăția ce va să vină.

Funcția de retrăire a evenimentului prăznuit o împlinesc con­ținuturile cântărilor sărbătorii, lecturile liturgice din cărțile de cult, panegiricele, ­într-un cuvânt tot ce ține de aspectul liturgic al praznicului.

Aspectele acestea se referă mai cu seamă la praznicul Adormirii Maicii Domnului, considerat de mulți teologi drept încununarea slavei Sfintei Fecioare Maria și, totodată, „fructul copt” al învățăturii Bisericii când o cinstește liturgic, evidențiind calitatea de mijlocitoare către Fiul ei, Mântuitorul lumii. Acest fapt a devenit cu putință prin mutarea la Cer după trecerea sa prin moarte. De aceea, sărbătoarea Adormirii exprimă și marchează în învățătura ortodoxă „un început care a continuat unei morți”. În moarte, învederată de izvoarele scrise ca o adormire, Fecioara Maria nu a fost supusă degradării trupului, putrezirii, consecință naturală a păcatului strămoșesc, dar nici nu a fost exonerată de la a gusta moartea, asemenea fiecărui om de la Adam încoace. ­Este important acest aspect deoarece încă din primele veacuri creștine au existat rătăciri care negau umanitatea Fecioarei Maria, afirmând că ea ar fi fost o entitate spirituală, trimisă pe pământ cu scop bine definit, zămis­lirea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Tocmai de aceea, dumnezeiescul Ioan Gură de Aur mărturisea că moartea Născătoarei de Dumnezeu a avut ca scop să demonstreze unor asemenea eretici că se înșală. În același timp, cunoscând sfințenia vieții ei, mulți creștini o cinsteau nu ca pe o făptură umană, ci ca pe o zeiță, fapt ce a dat naștere unor secte. De-a lungul timpului, credincioșii au exagerat fie sfințenia ei, dându-i o supracinstire apropiată de adorarea lui Dumnezeu, fie umanitatea ei, dându-i o cinstire neconformă cu rolul ei unic avut în iconomia mântuirii neamului omenesc. Unii, acceptând astfel de idei și neputând înțelege o așa „întovă­rășire” cu Dumnezeu din partea unei făpturi omenești supuse păcatului, au afirmat că Fecioara Maria ar fi fost predestinată, răpindu-i astfel orice virtute personală. Alții au așezat-o peste fireștile legi omenești printr-o decizie a lui Dumnezeu, făcând din ea un fel de făptură supraumană, o excepție de la regulă, necesară întrupării Fiului lui Dumnezeu. Desigur că, în ambele cazuri, s-a trunchiat vrednicia Preasfintei Maici ca fire pământeană supusă ten­tațiilor de tot felul, de a împlini voia divină.

Paradigmă de smerenie şi ascultare

Știm din scrierile Sfinților Părinți că întreaga viață a Maicii Domnului a fost o paradigmă de smerenie și ascultare. Însuși Dumnezeu Tatăl, cu o nesfârșită răbdare, a așteptat, nu a predestinat, o astfel de mamă pentru Hristos, iar umanității i-au trebuit mii de ani ca să atingă, printr-o singură persoană, apogeul desăvârșirii umane. Astfel, cea care s-a învrednicit de cinstea de a fi Maica lui Dumnezeu a fost cu adevărat demnă de ea, iar cei care neagă desăvârșita ei umanitate îi răpesc această vrednicie. Căci în ce stă minunea acestei vrednicii, dacă nu în slăbiciunea făpturii umane și în tăria smereniei și a ascultării ei de­săvâr­șite? De aceea, cultul Maicii Domnului este unul foarte dezvoltat, evidențiind rolul ei în împlinirea planului Sfintei Treimi de mântuire a umanității. Din acest motiv, Fecioara Maria este pomenită în toate ceremoniile religioase ale Bisericii. Știut este faptul că numărul de acatiste și paraclise ale Sfintei Marii îl depășește pe cele ale Mântuitorului și ale celorlalți Sfinți. Dacă Mântuitorul Hristos este centrul cultului divin public, cred că Maica Sa reprezintă centrul cultului divin particular, la care doresc să mă refer în continuare, căci la asemenea momente de înălțare duhovnicească, inevitabil gândul dă ocol vremilor neprihănitei perioade de pruncie, când fiecare dintre noi ne-am trezit că Maica Domnului era prezentă în viața și casa bunicilor, a părinților, fără a-I face „concurență” Fiului ei și Izbăvitorului nostru. Îmi amintesc cu bucurie că Fecioara Maria „trona” în casa bunicii și a mamei. De la ele am auzit prima dată despre neîncetatele rugăciuni săvârșite de Fecioara ­Maria pentru lume.

Monahii au o legătură specială cu Maica Domnului

Peste ani, ca monah, mi s-a confirmat că și în cinul călugăresc evlavia și dragostea față de Preabuna Maică este la fel, poate chiar și mai stăruitoare. Am observat la mulți monahi și monahii un mod aparte de a se închina: în fața Icoanei Mântuitorului fac închinăciuni, exprimând sobrietate și solemnitate, dar în fața Icoanei Preacuratei Sale Maici, în majoritate, fac metanii mari, arătând apropierea, rugăciunea stăruitoare, dar și nădejdea necurmată în mijlocirea ei mântuitoare pentru noi. Astfel, dragostea și preacinstirea se contopesc într-o tainică și intensă legătură spirituală, prin care monahii își leagă viața și mântuirea de Maica Preacurată, care le veghează drumul către Împărăția cerurilor.

În mod cert, dragostea pământenilor nu a rămas nerăsplătită. Cu o nepământeană generozitate, Fecioara Maria împarte necon­diționat milă și iubire. Auzeam cândva o posibilă explicație a cultului Maicii Domnului, fără ca acesta să-l „concureze” în vreun fel pe cel al Fiului ei. Când vrei să spui, să ceri ceva unui mare dregător lumesc și îi cunoști mama, parcă mai ușor, cu mai multă îndrăzneală apelezi întâi la mijlocirea ei. S-ar părea că noi, românii, avem foarte mare încredere în mamele noastre, în puterea lor de convingere, în capacitatea lor de jer­tfă, smerenie, răbdare și nesfâr­șită iubire. Cred că din acest motiv mama, bunica mea, ca toate mamele și bunicile, au așezat în case, cu nemărginită prețuire, Icoana Preacuratei Fecioare. Sigur că și dintr-un alt motiv: întreaga viață a Maicii Domnului a reprezentat o preafrumoasă minune. Nașterea din părinții ei vârstnici s-a arătat neașteptată și cu adevărat minunată, deși s-a înscris în firescul existenței pământești. Copilăria, faptele ei le-a rourat slava smereniei, zămislirea s-a făcut prin puterea dumnezeirii, iar nădejdea i-a fost plină de dragostea pentru Cuvântul întrupat, Preadulcele ei Fiu. Așadar, nici cinstita sa mutare la Cereștile locașuri nu putea fi decât una învăluită de prezența harului divin.

Cu aceste gânduri să întâmpinăm praznicul mare al Adormirii Maicii Domnului, numit și „Paștile verii”, nădăjduind că așa cum Fecioara Maria a trecut prin moarte, iar apoi a fost luată cu trupul la Cer de Fiul ei și Dumnezeul nostru, tot așa și noi parcurge-vom același drum către locașurile cele nepieritoare.

Arhimandrit Mihail Daniliuc

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
328
Shares
Previous Post

Țărâna devine rudenie a lui Dumnezeu

Next Post

15 galbeni sau valoarea unui suflet

Related Posts