Adu‑ţi aminte, adu‑ţi aminte, suflete al meu, de ceasul când ai plecat din lume, te‑ai urcat în corabie şi plutind pe mare spre Sfântul Munte, ai plâns neîncetat, aprins fiind de dumnezeiasca dragoste, încât pentru tine lumea nu mai exista, ci, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, trăiai numai în lumea cea cerească.
După ce am ajuns la portul din Dafni, am urcat pe drumul ce duce la Karyes, vărsând lacrimi fierbinţi de umilinţă. Plin de nemăsurată bucurie şi veselie, am mulţumit lui Dumnezeu şi Maicii Domnului că prin minune m‑au scos din deşertăciunea lumii, din suferinţe şi din întristări şi m‑au adus în Sfântul Munte, ca într‑un liman al mântuirii.
Eram plin de dragoste fierbinte pentru Dumnezeu, încât nu mă mai interesa nimic din cele ale lumii. Tot drumul am plâns şi am suspinat, vărsând lacrimi dulci de umilinţă.
Eram în extaz şi în afara lumii, văzând locurile frumoase ale Sfântului Munte şi sfintele mănăstiri, schituri, chilii şi sihăstrii. Mi se părea că mă aflu într‑un Rai pământesc.
Din nemăsurata bucurie şi veselie, buzele mele, ca un izvor, nu încetau să aducă slavă şi cântare lui Dumnezeu.
Bucuria mea nu avea margini şi mi se părea că zbor şi nu că păşesc pe pământ. Eram în extaz, în afara lumii, văzând frumuseţea Sfântului Munte şi viaţa sfântă a părinţilor. Erau dulci la vorbă şi vărsau neîncetat lacrimi de umilinţă. Părinţi minunaţi, oameni cereşti, stâlpi de lumină, vase ale smereniei şi blândeţii, îndreptaţi cu totul spre cele de sus, fericiţi. Toate acestea mă făceau să‑mi pară gunoaie şi pleavă toate lucrurile lumii şi numai Dumnezeu era bucuria mea.
M‑am hotărât să mă închinoviez în Schitul Sfântului Pantelimon, la Chilia Adormirii Maicii Domnului.
O, ce bucurie! O, ce evlavie aveam atunci, când pe Stareţul meu îl strigam: „Părinte”!
O, ce lacrimi vărsam în fiecare zi, cum alergam în adâncul pădurii, numai şi numai să nu mi se audă glasul!
Pentru că numai din plângere şi din neîncetata pomenire a lui Dumnezeu primeam mângâiere. Lacrimile îmi erau ca pâinea, ziua şi noaptea. Îmi petreceam ziua cu neîncetata rugăciune către Dumnezeu şi umilinţa cea preafierbinte şi dulce a inimii.
Toată ziua mi se părea că trece ca o clipă. Cugetul meu se întraripase cu dumnezeiasca dragoste, iar mintea mea vorbea cu Dumnezeu. Nu mă mai săturam de contemplarea şi de vorbirea cu Dumnezeu, pentru că aveam mare evlavie faţă de vieţuirea monahală.
Extras din Părintele Matei de la Karakalu – Un lucrător tăcut al virtuții – Editura Evanghelismos.
