Odată au lipsit de la chilia amândoi bătrânei, spune Părintele Porfirie. Am văzut atunci o păsărică cum ciupea boabele de struguri. Îndată am luat o bucățică de lemn și am sculptat această imagine. Era frumos. Păsărica, cu aripile deschise, era ca vie, iar strugurele parcă era natural. Când a venit Starețul, i-am arătat cu bucurie ceea ce am făcut.
– Ce este aceasta? m-a întrebat. De unde ai luat binecuvântare?
Și îndată a rupt-o în două.
– Chiar așa? Și nu te-ai mâhnit, Gheronda?
– Nu m-am mâhnit deloc. Am înțeles că trebuia să întreb. Și îndată m-am mustrat pe mine.
– Mie, Gheronda, îmi vine foarte greu să întreb. Când merg la Mănăstire prefer să nu fac nimic, decât să mă smeresc și să întreb.
– Acolo eu am petrecut viață paradisiacă, pentru că nu am făcut nimic de la mine, ci mereu întrebam. Știi, viața monahală, nu înseamnă libertate, liniște, lipsă de preocupare, ci strâmtorare, smerenie, supunere. Altceva este să vrei să fii monah, și altceva este să fii bun de monah. Adică, dacă cineva nu începe cu o puternică dragoste pentru Hristos și numai pentru El, poate înnebuni. Înțelegi cele pe care ți le spun?
– Desigur, Gheronda. Cred că înțeleg.
– Omul, în starea primitivă și sălbatică în care trăia, era singur. Făcea orice voia. Rădăcinile sălbăticiei există înlăuntrul nostru. Mulți – mai ales femeile – caută singurătatea ca să se dezlege de supunerea față de părinții lor, pentru a trăi singuri, așa cum vor ei. Dar aceasta nu este viață monahicească. Alții merg la Mănăstire cu aceste însușiri ale sălbăticiei omului primitiv, dar de îndată ce încep certările, îndemnurile la ascultare și supunere, nu le mai place și spun „Nu mă înțeleg” și pleacă. Și în cele din urmă ajung singuri cu voile lor. Iar aceasta se întâmplă mai ales la femei.
Sursa: Antologia de Sfaturi a Starețului Porfirie, pp. 275-276.
