de Cuviosul Ioan Damaschin
Potrivit cu mărturia patristică unanimă pe care o confirmă neîntrerupta tradiție bisericească de veacuri, rugăciunile speciale pentru cei adormiți au fost legiferate de către Sfinții Apostoli. Această legiferare are două baze dogmatice esențiale:
1. Semnificația Bisericii ca comuniune a Sfinților, care este alcătuită nu numai din creștinii cei vii, ci și din creștinii adormiți;
2. Credința în viața de după moarte, învierea și Judecata de Apoi.
Mai mult, învățătura și practica istorică a Bisericii ne îndeamnă să ne manifestăm grija pentru odihna unui suflet, nu numai prin rugăciuni, ci și prin fapte de dragoste. Astfel, Constituțiile Apostolice ne poruncesc să dăruim săracilor o parte din lucrurile celui adormit spre pomenirea lui.
Și Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind Evanghelia de la Ioan, sfătuiește să facem astfel de fapte de binefacere, „astfel încât, dacă cel adormit este păcătos, să fie slobozit de păcatele lui…; iar dacă este drept, să ia mai multă plată”.
Pe de altă parte, rugăciunile pentru adormiți conțin atât pomenirea numelor lor la Dumnezeieștile Liturghii, cât și săvârșirea unor slujbe deosebite, parastasele.
Deja în Învățătura celor Doisprezece Apostoli se află referiri la parastasele la trei, nouă și patruzeci de zile, precum și la un an, potrivit cu timpul săvârșirii lor de la ziua morții.
Se menționează de către Părinți multe simbolisme ale parastaselor. Cele mai importante sunt următoarele:
La trei zile simbolizează Învierea Domnului după șederea Sa cea de trei zile în mormânt și se săvârșesc cu rugăciunea ca și cel adormit să învieze în Împărăția cerească.
La nouă zile se săvârșesc pentru cele nouă cete al Îngerilor celor fără de trup, cu rugăciunea ca sufletul cel imaterial al celui adormit să se afle lângă ei.
La patruzeci de zile se săvârșesc pentru Înălțarea Domnului, care s-a făcut la patruzeci de zile de la Învierea Sa. Cu rugăciunea ca și cel adormit să se înalțe, să-L întâmpine pe Hristos în ceruri și să trăiască pentru totdeauna împreună cu El.
La un an se săvârșesc la aniversarea zilei morții, în amintirea nașterii celui adormit, căci pentru creștini ziua adevăratei nașteri este ziua morții trupești și a mutării la viața veșnică.
Parastase se săvârșesc și la trei, șase și nouă luni de la ziua morții.
Dar cel mai mare folos pentru cei adormiți îl pricinuiește săvârșirea Dumnezeieștii Euharistii întru pomenirea lor, pentru că atunci, prin părticelele lor scoase pe Sfântul Disc, „se unesc nevăzut cu Dumnezeu, intră în comuniune cu El, se mângâie, se mântuiesc și se desfătează în Hristos” (Sfântul Simeon al Tesalonicului).
În afară de parastasele speciale pentru fiecare mort, Biserica are în slujbele ei zilnice rugăciuni generale pentru cei adormiți, cum ar fi, de pildă, partea din Miezonoptică și referiri la ecteniile de la Vecernie, Utrenie și Dumnezeiasca Liturghie.
De asemenea, s-au rânduit și zile speciale de pomenire. Sâmbetele din aproape întregul an bisericesc și mai ales, din ajunul Duminicilor Lăsatului de sec de carne și a Cincizecimii (Sâmbetele morților), sunt închinate pomenirii morților.
Toate cele care s-au menționat pe scurt despre parastase și, în general, despre comuniunea membrilor vii cu cei adormiți ai Bisericii, adică ale tuturor mădularelor Trupului teandric al lui Hristos, sunt, pe deoparte, informative despre cititorul „neinițiat”, iar pe de alta introductive ale lucrării Cuviosului Ioan Damaschin: „Despre cei adormiți în credință”, extrase care urmează în redare neogreacă liberă.
Cu această lucrare a sa, marele sfânt și teolog al secolului VIII, exprimă pe scurt învățătura Bisericii noastre referitoare la parastase și, folosind o mulțime de mărturii patristice, răspunde la multe întrebări care se referă la evoluția istorică, importanța și scopul lor.
