Un pustnic se ruga cu multă putere și stăruință, dorind să-L întâlnească pe Dumnezeu. După multă osteneală a izbutit să stabilească o întâlnire cu El.
– Mâine, sus pe munte! i-a spus un Înger.
A doua zi pustnicul s-a sculat foarte de dimineață și a privit muntele. Era cu desăvârșire curat, fără nici un nor. A pornit, așadar, bucuros și cu o teamă sfântă spre vârful muntelui.
La un moment dat, în timp ce mergea de-a lungul cărării, a întâlnit un om care căzuse în mărăcini și i-a cerut ajutorul.
– Îmi pare rău, dar mă grăbesc pentru că am „întâlnire” cu Dumnezeu, a răspuns pustnicul și și-a continuat drumul.
Puțin mai sus a întâlnit o femeie care plângea lângă fiul ei bolnav.
– Ajută-mă, te rog! l-a rugat aceea.
– Îmi pare rău, dar nu am vreme, căci Dumnezeu mă așteaptă în vârful muntelui.
Și a început să meargă mai repede ca să nu întârzie. Dar acolo unde cărarea devenise mai abruptă, a văzut un bătrân istovit care, întinzându-i burduful, i-a spus:
– Nu mai pot continua drumul. De aceea te rog: mergi și umple-mi burduful cu apă din izvorul de mai jos.
– Fă răbdare, omule bun! Am întâlnire cu Dumnezeu și nu vreau să întârzii.
Când, în cele din urmă, pustnicul a ajuns în vârful muntelui, la ușa colibei, unde trebuie să-L întâlnească pe Dumnezeu, a aflat o hârtie agățată pe care scria:
– Iartă-Mă pentru că nu sunt aici, dar am mers să-i ajut pe cei pe care tu nu i-ai ajutat în drumul tău spre Mine.
