Preot Bogdan Chiorean
Nu știu cum am reușit noi, oamenii, să facem din naștere și din moarte două evenimente extrem de artificiale, când – de fapt – ele-s singurele exemple de naturalețe absolută.
Acum vreo sută și ceva de ani, femeile nășteau singure, uneori ținându-se cu brațele de gâtul soțului sau stând în genunchi ori pe vreun scăunel scund. Verticalitatea (la propriu și la figurat) era preferată decubitului dorsal, care era asociat cu moartea.
Târziu au apărut moașele, dar nașterea a rămas la fel naturală în esența ei, ce s-a schimbat fiind doar sprijinul ceva mai specializat. Să nu credeți că era ceva rudimentar.
Am întâlnit acum câțiva ani o moașă bătrână, care a avut o casă de nașteri undeva pe la moți. A zâmbit ca și când ar fi purtat o medalie de aur, atunci când am întrebat-o câte decese perinatale a avut. Azi e nevoie de o horă între ginecolog, anestezist, neonatolog și pediatru – pentru o situație ce nu e boală, ci tocmai viața.
Încet, am reușit să travestim și moartea. Cine să mai pună defunctul în camera dinainte, să stea cu el și să-i privească destrămarea? Cine să mai stea zile să vadă lividitățile mortului încât să nu-i mai trebuiască altă predică la-ngropăciune despre efemer? Azi vin make-up-artiștii și-l fac de-ntrebi dacă bunicul n-o fi murit prea tânăr.
Apoi, la groapă nu-ntotdeauna mai sunt funii, ci scripeți. Și uneori, ai vrea s-arunci un bulgăre de pământ peste coșciug, dar nu mai ai de unde, că-i ascuns și-n loc de lut avem rulouri de gazon.
Și nașterea și moartea-s amândouă momente de-nsoțire. De ce-atâta regie când, după fiecare dintre ele, te izbește firescul însuși?
