Preot Visarion Alexa
În fiecare dintre noi a pus Dumnezeu iubirea, tot omul este plin de iubire și el gestionează iubirea aceasta, el este cel care alege să o împartă celorlalți oameni, asemănându-se cu Dumnezeu, sau alege să o închidă în sine, în cea mai mare dovadă de egoism.
Au existat și încă există regimuri politice și filosofice care încearcă să reducă omul la un simplu animal, care spun omului că el se naște, moare, putrezește în pământ și asta e tot, acolo se termină toată lupta, toate trăirile, sentimentele, amintirile și stările pe care el le-a trăit în viața sa. Aceasta este o mare pierdere, noi nu suntem animale, nu suntem doar niște indivizi, nu suntem simple CNP-uri!
Creștinismul prețuiește omul, creștinismul cheamă omul la Viața cea Veșnică, la bucuria Veșnică a lui Dumnezeu, Creștinismul ne spune că omul este trup, suflet și suflarea de viață a lui Dumnezeu. Biserica lui Hristos oferă omului soluția pentru toate frământările și suferințele vieții acesteia.
După cum știți, toate instituțiile se ocupă de om atâta timp cât este în viață. Toată lumea este axată doar pe ceea ce este aici și acum și aceasta este o mare pierdere în existența noastră omenească. Biserica este singura care se preocupă de om și după ce acesta este așezat în mormânt.
Aș vrea să le spun amatorilor de Halloween că cei adormiți nu sunt nici vampiri, nici pricolici, nici strigoi, nici moroi sau mai știu eu ce alte făpturi întunecate, conform vechii tradiții celtice. Noi îi numim bunii noștri. Bunii sau blajinii, pentru că ei nu ne pot face niciun rău. Noi, creștinii, nu ne temem, așadar, de cei morți, de bunii și străbunii noștri.
Oameni buni, suntem trup din trupul lor, sânge din sângele lor, ei sunt cei care ne-au crescut, care ne-au îmbăiat când eram mici și nu au dormit nopți întregi ca să ne păzească. Aveți curajul și puterea să mergeți să-i vizitați în cimitir, fie noapte, fie zi, căci acolo e liniște și pace. Mai frică să ne fie pe străzile orașelor, decât în cimitire.
Tare frumos arată cimitirele în noaptea Paștelui, atunci când pe fiecare mormânt arde o lumânare, aratând că sufletele celor adormiți sunt vii.
Lumile acestea două sunt despărțite de prăpastii adânci, de stavile pe care Însuși Domnul le-a așezat și nu putem vorbi cu cei morți (aviz celor ce cred că vorbesc cu cei adormiți în ședințe de spiritism). Avem noi însă vreo posibilitate să-i ajutăm pe cei adormiți? Sigur, parastasul, pomenirea lor la Litughie sunt niște plase în care se pot prinde, dar mai mare decât parastasul și decât orice alt lucru pe care îl face omul pentru cei adormiți este DRAGOSTEA.
Granița dintre viață și moarte nu poate fi traversată decât cu iubire. Nici coliva, nici cozonacul, nici paharele, farfuriile, hainele, mobilele nu trec granița aceasta. Așa a intrat Domnul în iad, prin DRAGOSTE, și tot așa îi putem scoate și noi pe cei dragi de acolo și așa ne vor scoate și cei dragi ai noștri, dacă vom ajunge în loc de suferință. Iar semnul dragostei este că ne ținem minte culoarea ochilor.
Dacă uităm ochii unui om apropiat înseamnă că omul acela a fost pentru noi o prezență frugară și nu am intrat cu el într-o relație sufletească, de iubire, pe care nici moartea să n-o poată birui.
De aceea, în Biserică, facem rugăciuni și împărțim daruri, pentru a arăta dragostea celor buni și blajini, nu pentru a le spăla păcatele. Să nu-i uitați, căci uitarea transformă totul în iad…
