Antonaki

        Drumul era plin de joculețe. Copilul pe care-l ținea tatăl de mână se smiorcăia întruna, cu toate că îi cumpărase cu puțin mai înainte un joc. Se vede că voia și altceva. Plângea și se smiorcăia și îl trăgea pe tatăl său spre locul unde voia el. Acela însă, păstrându-și sângele rece, șoptea încet și cu blândețe:

 – Liniștește-te, Antonaki! Nu te mânia, Antonaki! Stăpânește-te, Antonaki!

Doamna care venea în urma lor, aproape că s-a indignat văzând purtarea copilului răsfățat. Se minuna de stăpânirea de sine a tatălui său, de aceea a vrut să-l felicite pentru aceasta:

 – Domnul meu, vreau să vă felicit pentru blândețea dumneavoastră. Eu, dacă ar fi fost al meu copilul, nu aș fi putut să mă stăpânesc. I-aș fi tras la funduleț vreo două-trei, ca să mă țină minte.

Apoi s-a întors spre copil și i-a spus:

 – Copiii cuminți nu fac așa ca tine, Antonaki. Nici nu plâng pe stradă, nici nu-l supără pe tatăl lor.

Atunci copilul s-a oprit pentru puțin din scâncit și privind cu mirare pe femeie, i-a spus:

 – Nu mă cheamă Antonaki, ci Iannis. Pe tatăl meu îl cheamă Antonaki…

Total
8
Shares
Previous Post

Sfântul Nicolae Velimirovici – scrisori misionare (II)

Next Post

Tatăl necredincios acceptă dorința copilului său

Related Posts