Apariţii spectaculoase atribuite Maicii Domnului, de pe urma cărora au apărut grave rătăciri, s-au petrecut, în repetate rânduri, în special în Occidentul catolic, afectând în cea mai mare măsură acea confesiune. Asemenea pretinse teofanii au fost însoţite uneori şi de vindecări neobişnuite precum şi de alte semne cu aparenţe suprafireşti, pentru a câştiga astfel nu numai încrederea lumii, dar mai ales a autorităţii eclesiastice. Pe locurile acelor arătări s-au ridicat biserici si aşezăminte religioase, devenind centre de mare faimă şi pelerinaj, cunoscute în toată lumea.
Mulţi credincioşi, în curăţenia inimii lor, dau crezare acestor apariţii dubioase, considerându-le, cu toată evlavia, ca fiind adevărate revelaţii, iar aceasta cu atât mai mult cu cât, pentru unii dintre ei, s-au produs şi vindecări senzaţionale. Ca urmare a diferitelor apariţii cu aspect miraculoase, însuşite de Romano-Catolicism, s-au răspândit, în decursul timpului, devoţiuni păgubitoare şi dogme greşite care s-au menţinut până în ziua de azi, aducând tot felul de rătăciri credincioşilor. Aşa este, de pildă, credinţa deşartă legată de gajul mântuirii sau de privilegiul sabatin, oficializat prin decretul din 20 ianuarie 1613 de către papa Paul al V-lea prin Sacra Congregaţie a Sfintei Inchiziţii, pe baza dubioasei vedenii a Maicii Domnului, pe care a avut-o conducătorul Ordinului Carmel, Simon Stock, trecut apoi în rândul sfinţilor catolici.
Documentele arată că Prea Fericita Fecioară i s-a arătat carmelitului Simon însoţită de o mulţime de îngeri şi, ţinând în mână scapulariul ordinului (un mic pieptăraş care acoperă umerii), i-a spus abatelui: Iată privilegiul pe care ţi-l dau ţie şi tuturor fraţilor şi surorilor carmeliţi. Oricine va muri purtând acest veşmânt nu va fi în suferinţa focului veşnic, adică va fi mântuit.
Această făgăduinţă a fost ulterior prezentată sub denumirea de privilegiul sabatin, prin decretul papei Paul al V-lea, care hotăra: Se permite preoţilor carmeliţi să predice că Prea Fericita Fecioară Maria va ajuta sufletele confraţilor şi surorilor (din arhiepiscopia Notre Dame du Mont Carmel) decedaţi în credinţă, care în timpul vieţii lor au purtat veşmântul său, printr-o protecţie specială ce le va acorda-o după moartea lor, cu deosebire dacă au murit sâmbăta (privilegiul sabatin).
Gajul mântuirii sau al privilegiului sabatin, făgăduit Sfântului Simon pentru devoţiunea purtării scapulariului, a fost reamintit şi prin apariţia din 1857, de la Lourdes. Estelle Faguette, vizionara de la Pellevoisin, a întărit, prin mesajul pe care l-a primit în 1876, pe o aceeaşi cale, de la pretinsa vedenie a Maicii Domnului, devoţiunea legată de scapulariu. Mesajul era: Iată darurile pe care le voi revărsa asupra acelora care îl vor purta cu încredere şi care vor ajuta la răspândirea acestui veşmânt: înţelepciune, pietate, convertire, voinţă. În vârstă de 33 de ani, Estelle era bolnavă de presupusă peritonită tuberculoasă şi, în această stare, a avut vedenia Maicii Domnului, care i-a făgăduit vindecarea deplină; lucru care s-a şi întâmplat după cinci zile, pentru a dovedi originea sfântă a arătărilor.
Obiectivul principal urmărit de apariţia respectivă a fost întărirea devoţiunii scapulariului şi a sfintei inimi carnale a lui Iisus, imagine reprodusă pe unul din colţurile acelei mici bucăţi de stofa albă a veşmântului pe care îl purta apariţia. Nimic nu-mi va fi mai plăcut, s-a pronunţat vedenia, decât să văd acest veşmânt pe fiecare din copiii mei. Te-am ales pe tine să publici slava mea şi să răspândeşti această devoţiune. Apoi a adăugat: Vei merge la preot şi-i vei spune să te ajute cu toată puterea lui.
Este de remarcat că, în timpul primelor cinci apariţii (în total au fost cinsprăzece), Estelle a avut, concomitent cu vedenia Fecioarei, şi pe cea a diavolului, care o înfricoşa; închipuita arătare a Maicii Domnului o apăra şi îl mustra pe Cel Rău, spunându-i să se depărteze de patul bolnavei. Printre înşelăciunile cu care Satana încearcă să deruteze pe credincioşi, pentru a le câştiga încrederea şi a le infiltra credinţa vătămătoare şi superstiţioasă, pot figura uneori şi asemenea dedublări.
Este uşor de presupus că, datorită înşelăciunii atât de meşteşugite, Estelle nu a avut nici o îndoială că Maica Domnului i s-a arătat cu adevărat şi a izbăvit-o de înfricoşările diavolului; ca urmare, cele spuse şi cerute de vedenia Sfintei Fecioare nu puteau fi decât comandamente sacrosancte. La rândul său, papa Leon al XIII-lea, care şi-a manifestat fără rezerve încrederea faţă de apariţiile Maicii Domnului de la Pellevoisin, a acordat, în anul 1892, o indulgenţă plenară pen¬tru pelerinajul la locul arătării, care a avut loc la 9 septembrie în acelaşi an.
Pentru a atenua gravitatea superstiţiei – deja înrădăcinată în lumea catolică – referitoare la purtarea scapulariului, aşa după cum se vestise încă din 1613, papa Pius al Xl-lea a făcut cunoscut prin scrisoarea sa Petis in quidem, din 18 martie 1922, că Fecioara iubeşte într-adevăr pe cei care o iubesc, dar nimeni nu poate spera că Preacurata îl va sprijini în ceasul morţii, dacă în timpul vieţii nu a meritat această graţie, fie prin îndepărtarea de păcat, fie prin practicarea Cultului Maicii Domnului. Însă această revenire făcută de papa Pius al Xl-lea asupra textului original al mesajului ceresc nu a putut şterge rătăcirea propagată timp de trei secole de vizionara de la Pellevoisin şi nici nu s-a putut schimba originea tenebroasă a mesajului care trezea duhul mândriei în sufletele tuturor acelor credincioşi.
O altă gravă superstiţie bazată, pe o credinţă talismanică s-a răspândit şi s-a statornicit în Catolicism prin Catherine Laboure, sanctificată în 1947. în anii 1830-1831, în urma a cinci apariţii a Sfintei Fecioare, Catherine a primit solia să introducă în lume medalia cu monograma Mariei (M), încadrată de douăsprezece stele şi având reprezentate două inimi alăturate: una a lui Iisus, înconjurată cu o cunună de spini, şi alta a Fecioarei – co-mântuitoarea – străpunsă de o sabie. Medalia miraculoasă, după cum a fost denumită, poartă şi o invocare: O, Marie, concepută fără de păcat, roagă-te pentru noi, cei care recurgem la tine! Prin această rugăciune, condiţionată de o credinţă eretică, s-a propagat şi s-a admis de către Catolicism dogma rătăcită a imaculatei concepţiuni, iar prin medalia respectivă s-a întărit şi cultul sfintei inimi a lui Iisus şi a inimii Mariei, o altă devoţiune cu totul străină de Sfânta Tradiţie şi de sensul adevărat al spiritualităţii creştine.
Din relatarea vizionarei Catherine Laboure reiese că Maica Domnului a asigurat-o că toate persoanele care vor purta la gâtul lor, cu devotament, această medalie şi care vor face această scurtă rugăciune, vor primi mari daruri. Numai că orice rugăciune care, prin conţinutul ei, cuprinde o rătăcire de credinţă, cum este şi cea a imaculatei concepţiuni, strecurată cu subtilitate de tatăl minciunii în acea invocare, atrage după sine şi prezenţa demonului, inspiratorul acelei rătăciri.
Superstiţia înscăunată prin medalia cu monograma Mariei aminteşte şi de superstiţia transmisă, pe aceeaşi cale ocultă, vizionarei de la Vladimireşti. Acesteia, pretinsa vedenie a Maicii Domnului i-a spus: Niciodată să nu ieşi din mănăstire până nu te vei ruga în faţa icoanei mele, iar când vei vedea litera „M” să ştii că este semn de plecare; altfel să nu ieşi; şi tot aşa şi pentru celelalte surori, acelaşi semn. În acest fel, diavolul a adus în subordonarea lui întreaga obşte a acelei mănăstiri, care nu mai acţiona decât sub această ascultare ocultă.
Din îndemnul Vicleanului, prin care credincioşii catolici au fost încurajaţi să poarte la gât medalia miraculoasă, încredinţaţi că vor primi prin aceasta mari harisme, s-a ajuns la falsa evlavie, ca în numeroasele cazuri în care acest semn talismanic a fost preferat sau a înlocuit Sfânta Cruce.
Prin bula Miserentissimus Redemptor, papa Pius al XI-lea a prezentat creştinilor devoţiunea către sfânta inimă, ca o dovadă de cucernicie către inima carnală a lui Iisus, simbol al dragostei Lui jignite (prin păcatele oamenilor) şi care pretinde o devoţiune reparatorie.
În linia aceloraşi apariţii dubioase care duc la credinţe rătăcite şi care stabilesc, prin invizibile fire, o legătura cu demonul, a fost cazul petrecut la Lourdes, în anul 1858. Fetiţa Bernadette a avut în total optsprezece viziuni. în ziua de Buna Vestire 1858, vedenia Fecioarei Maria a întâmpinat-o cu cuvintele: Eu sunt imaculata concepţiune. Această repetată şi accentuată mărturisire, prin care s-a confirmat încă o dată, pe aceeaşi cale, aparent miraculoasă, noua dogmă promulgată de Romano-Catolicism, a contribuit şi mai mult la răspândirea şi înrădăcinarea rătăcirii respective în sufletele credincioşilor catolici. La vedenii s-a adăugat şi faptul că la locul respectiv s-au petrecut multe vindecări neobişnuite, în special de paralizii, care i-au impresionat pe pelerinii.
O altă apariţie a Maicii Domnului a fost semnalată în 1917, la Fatima, în Portugalia; acea vedenie cerea să se instituie în toată lumea devoţiunea către inima imaculată a Fecioarei. Celor ce vor să primească acest cult le făgăduiesc mântuirea, iar aceste suflete vor fi iubite de Dumnezeu, ca nişte flori cu care va împodobi Tronul Său.
Ca şi în celelalte rătăciri pomenite, şi în făgăduinţele apariţiilor de la Fatima se ascunde, subtil, duhul trufiei. Neînţelegând acest lucru, Romano-Catolicismul a introdus erezia imaculatei concepţiuni (lansată şi răspândită de diavol) chiar şi în exorcismele contra Satanei: Puternica Maică a Domnului, Fecioara Maria a imaculatei concepţiuni, îţi porunceşte ţie, diavole.
În cultul Bisericii Ortodoxe, Dumnezeu Tatăl este invocat pentru a-l certa pe diavol, ca să iasă din făpturile Lui, prin moliftele Sfântului Vasile. În Romano-Catolicism este invocată Maica Domnului ca să-l alunge pe diavol, iar exorcismele care se fac – cuprinzând erezia „Imaculatei Concepţiuni”, condamnabilă faţă de dreapta credinţă – zădărnicesc lucrarea de izbăvire.
Cultul Sfintei Inimi a lui Iisus, susţinut şi propagat prin vedeniile avute de Catherine Laboure în 1831, îşi are originea într-un alt caz de presupusă teofanie, petrecut în Franţa anului 1674, la Paray-le-Monial, cu Marguerite Marie, canonizată ulterior ca sfântă. Această vizionară a avut apariţia materializată a Mântuitorului: El i-a încredinţat misiunea de a face cunoscut oamenilor să i se cinstească inima, înfăţişând-o pe pieptul său printr-o inimă carnală a cărei icoană să fie expusă chiar pe partea inimii… Şi oriunde va fi expusă această imagine pentru a fi venerată, El va răspândi daruri şi binecuvântări. Ispita subtilă strecurată prin această cerinţă a rămas neobservată şi, ca urmare, Romano-Catolicismul şi-a însuşit fără rezerve cultul Sfintei Inimi, ca pe o nouă devoţiune. Astfel, în anul 1854, sub pontificatul lui Pius al II-lea, s-a proclamat, pe baza apariţiilor pe care le-a avut Catherine Laboure, această dogmă rătăcită a imaculatei concepţiuni, condamnată de Biserica Ortodoxă ca şi de marii înaintaşi ai teologiei catolice. Sub acelaşi pontificat, în anul 1870, s-a decretat şi greşita dogmă a infailibilităţii papale.
Neprihănita zămislire sau imaculata concepţiune a reprezentat o părere veche, reactualizată în Apus încă din secolul al VIII-lea, prin care s-a susţinut că Fecioara Maria s-a născut fără păcatul strămoşesc. Această învăţătura contrazice dogma consacrată a transmiterii, fără excepţie, a păcatului protopărinţilor întregului neam omenesc. Susţinerea punctului de vedere al imaculatei concepţiuni nu-şi găseşte nici o recunoaştere, nici în Sfânta Scriptură şi nici în Sfânta Tradiţie. Dimpotrivă, textele Scripturii precizează categoric că toţi oamenii moştenesc păcatul strămoşesc, afară numai de Fiul lui Dumnezeu, care s-a născut din Tatăl, fără mamă, şi din mamă, fără tată. Imaculata concepţiune a fost respinsă şi de cei mai reputaţi scolastici ca Toma d’Aquino şi Bernard. Nici unul din Sfinţii Părinţi nu a apărat această susţinere, iar fericitul Augustin, marele teolog al Occidentului, chiar a condamnat-o.
Propagarea unor credinţe deşarte, provenite prin intermediul unor apariţii neobişnuite, cu aspecte suprafireşti, dovedesc originea lor necurată. Apostolul Iacov se întreabă: Oare din aceeaşi vână a izvorului poate să ţâşnească şi apă dulce şi amară? (Iac. 3, 11). Iar Mântuitorul atrage atenţia: Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi (Mt. 24, 24).
În cazul falselor teofanii pomenite, apariţia tuturor vedeniilor a fost precedată de fenomene fizice spectaculoase: rafale de vânt, fulgere, tunete, siluete de îngeri, fascicule luminoase care iradiau căldură în jurul apariţiilor. Semne şi minuni materializate s-au produs uneori şi în văzul unor mulţimi numeroase, adunate cu pietism pe locurile în care apăruseră viziuni. în Portugalia, şi anume la Fatima, în amiaza zilei de 13 septembrie 1917, în faţa unei mulţimi de peste douăzeci de mii de oameni, soarele strălucea pe un cer senin, când, deodată, a început să-şi piardă puţin câte puţin strălucirea, iar atmosfera a căpătat o tentă gălbui-aurie. Era ziua celei de-a cincea apariţii a Maicii Domnului în acele locuri. Cu toţi aveau privirile aţintite spre cer. Un glob luminos se deplasa de la Răsărit spre Apus şi aluneca încet şi maiestuos, străbătând spaţiul; globul degaja o lumină strălucitoare, dar plăcută la vedere; când dispăru această apariţie, începură să cadă din cer un fel de flori albe sau de fulgi de zăpadă care nu atingeau pământul, ci se spulberau la o oarecare înălţime. Un nor alb învăluia stejarul verde (pe care apărea în mod obişnuit vedenia Maicii Domnului) iar apoi se risipea în înălţime până dispărea. La 13 septembrie 1917 s-a produs, în acelaşi loc, a şasea apariţie, în faţa unei asistenţe tot atât de numeroase: în jurul soarelui a apărut chipul Sfintei Fecioare şi al bătrânului Iosif cu pruncul in braţe. Din cele scrise de sora Lucia, vizionara acestui ultim caz, reiese că minunea anunţată de Fecioara Maria se produse în faţa tuturor. Imensa mulţime contemplă un semn nemaiauzit. Ploaia care cădea a încetat, norii s-au răspândit şi soarele, care apăru la orizont, era asemănător unui disc de argint. După puţin, soarele începu să salte, să se balanseze, să se rotească în jurul lui ca o roata de foc şi să împrăştie în toate direcţiile jerbe de lumină. Timp de patru minute, luminozitatea lui a devenit, succesiv, galbenă, verde, albastră, violetă… După o bruscă oprire, şi-a reluat dansul fantastic. Martorii erau încremeniţi, uluiţi. Soarele s-a desprins apoi din cer, a coborât spre mulţime şi căldura lui a devenit din ce în ce mai mare. Poporul stătea în genunchi, în noroi, şi se auzeau strigăte din toate piepturile: Minune! Minune!, în timp ce alţii spuneau crezul. Apoi soarele şi-a reluat locul obişnuit pe cer….
Cu aceeaşi viclenie s-a travestit diavolul în chipul Maicii Domnului şi la Vladimireşti, când Veronica, fosta stareţă a acelei mănăstiri, a văzut-o pe Sfânta Fecioară pe un nor, în haine aurii, cu o coroană pe cap, de o frumuseţe ce nu se poate spune, şi cu braţele cruce pe piept.
Prin apariţiile de la Salette, din 1846, vedenia cu chipul Maicii Domnului i-a încredinţat fetiţei Melanie Cavat o taină prin care să zdruncine încrederea credincioşilor faţă de proorocirile autentice. Astfel, pentru multele păcate ale omenirii, apariţia a vestit că în anul 1864, Lucifer împreună cu un număr de demoni vor fi eliberaţi din iad, iar în anul 1865 se va vedea urâciunea în toate locurile sfinte”. în continuarea aceluiaşi mesaj, presupusa apariţie a Maicii Domnului a mai spus: în mănăstiri, florile Bisericii vor fi putregăite şi demonul se va înscăuna ca stăpânitor al inimilor. Apariţia a mai vestit şi că în aceeaşi vreme se va naşte Antihristul.
Iată însă că de atunci a trecut mai bine de un secol şi încă nu sunt semne că Antihristul s-ar fi născut. Pe de altă parte, nu s-a pomenit niciodată, în toată tradiţia Vechiului şi Noului Testament, ca dezvăluirile cereşti, sau proorocirile, sau prezicerile să cuprindă date calendaristice. Totodată, dacă mulţi membri ai clerului s-au năimit cu tot felul de păcate, atât în Occident cât şi în Orient, nu înseamnă că acest oprobiu poate fi aruncat peste tot clerul şi nici că abominaţiunea s-ar fi înscăunat încă din anul 1865 în mănăstiri şi în toate locurilor sfinte. Pare de asemenea ciudat că, vorbindu-se despre naşterea Antihristului, nu s-a pomenit nici un cuvânt despre venirea lui Hristos ca Judecător.
Sursa: Mihai Urzică: Biserica şi viermii cei neadormiţi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.
