Apropierea de Hristos, şansa vieţii noastre

Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) 

Această Duminică, numită a lui Zaheu, este una pregătitoare pentru cea mai frumoasă perioadă de formare sufletească din an, perioada Triodului, care se încheie cu Duminica Paștilor şi care deschide, la rândul ei, cealaltă perioadă, a Penticostarului. Este perioada de umilinţă, de căinţă, de smerenie, de călătorie împreună cu Hristos spre Patima Sa mântuitoare.

Sfânta noastră Biserică, în iconomia sa, a rânduit, și iată că experienţa ei s-a prelungit secole de-a rândul, ca din Evangheliile pe care le-am primit de la Mântuitorul Iisus Hristos prin cei patru Evangheliști să luăm și să reţinem liturgic pericopele cele mai importante și necesare călătoriei noastre cu Hristos, pentru a „vieţui în Hristos” și a ne câștiga mântuirea. Învăţătura sfântă din fiecare text biblic al pericopelor evanghelice constituie un adevărat program duhovnicesc, liturgic și pastoral pentru preoţi și credincioși, oferindu-ne momente de meditaţie în care noi poposim și simţim cu adevărat comuniunea cu Hristos, în călătoria aceasta împreună cu El. Vom încerca astăzi să explicăm și să înţelegem semnificaţia teologică și implicaţiile practice ale pericopei evanghelice din prima Duminică a călătoriei noastre, Duminica lui Zaheu.

Plecăm de la această constatare că viaţa noastră este un pelerinaj, dar un pelerinaj cu o destinaţie precisă și cu un itinerar bine stabilit. În Evanghelia de la Sfântul Luca (19, 1-10), ne este descris un fapt real, întâlnirea vameșului Zaheu cu Mântuitorul Iisus Hristos. În orașul Ierihon din Ţara Sfântă, în curtea unei Biserici ortodoxe grecești, se cinstește până astăzi locul și dudul în care s-a urcat Zaheu ca să-L vadă pe Hristos. Descrierea evanghelică are două părţi: prima parte prezintă pregătirea lui Zaheu vameșul și așteptarea întâlnirii cu Mântuitorul Iisus Hristos, iar a doua parte este întâlnirea cu Hristos și urmările acesteia. Sfântul evanghelist ne relatează că Mântuitorul era înconjurat de mulţime de oameni care-L ascultau. Dar între ei exista unul care nu putea să-L vadă din cauza condiţiei sale fizice, fiind mai mic de înălţime. Acesta era însă atât de doritor de a-L vedea pe Mântuitorul Iisus Hristos, încât și-a făcut un plan și l-a urmat cu multă răbdare. Este de reţinut faptul că omul acesta mărunt era vameș care lua bani, după cum voia și cât putea el. Şi vameșii erau consideraţi drept cei mai păcătoși dintre membrii poporului ales. Dorind, deci, să-L vadă pe Hristos, Zaheu nu s-a mulţumit doar să-L asculte, ci a urmărit traseul pe care mergea Mântuitorul Hristos și s-a urcat într-un dud și a așteptat să se apropie Mântuitorul, Care venea pe drumul acela, pentru a-L vedea. Şi iată că întâlnirea minunată s-a întâmplat. Fără să-I atragă atenţia cineva, Mântuitorul Iisus Hristos, Dumne­zeu-Omul, cunoscând sufletul acestui om, nu numai că l-a observat în copac, ci l-a strigat pe nume și i-a zis: „Zahee, coboa­ră-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân” (Lc. 19, 5).

Hristos ne cunoaște pe fiecare în parte

Cuvintele acestea sunt atât de bogate în semnificaţii! De unde l-a cunoscut Mântuitorul pe Zaheu? Ori de câte ori ne apropiem de Hristos, El ne cunoaște pe fiecare, pentru că Dumnezeu ne-a creat ca oameni, ca persoane responsabile, cu o identitate proprie, cu un nume propriu și ne cunoaște în mod desăvârșit, pentru că ne cunoaște prin iubirea Sa nemărginită. Numele primit în Taina Sfântului Botez exprimă identitatea cerească, pentru că este înscris în Cartea Vieţii. Așa ne cunoaște Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Așa sunt cunoscuţi toţi cei pe care-i trecem pe pomelnic, după numele de botez, fără alte referinţe. Deși numele, multe ca număr, pe care noi le scriem pe pomelnice sunt, uneori, identice, Dumnezeu știe întotdeauna pentru cine ne-am rugat și faţă de cine ne-am exprimat, mijlocind, prin rugăciune, dragostea noastră. Întâlnirea cu Hristos a fost șansa vieţii lui Zaheu și a casei sale. Zaheu a fost impresionat că Mântuitorul l-a identificat, dar mai ales că i-a arătat că este voia și rânduiala lui Dumnezeu de a Se întâlni cu el și de a intra în casa lui. De aceea i-a zis: „Zahee, coboară degrabă, căci astăzi în casa Ta trebuie să rămân” (cf. Lc. 19, 5). Şi spune Sfântul Evanghelist că s-a coborât și L-a primit cu multă bucurie. Dacă și noi vom încerca să ne apropiem de Hristos, cu dorinţa și cu stăruinţa pe care le-a avut Zaheu, acest om păcătos, apropierea de Hristos va fi şansa vieţii noastre. Să rămânem câteva momente asupra semnificaţiei acestui moment. Deci, dacă noi dorim din tot sufletul să-L vedem pe Mântuitorul Iisus Hristos, să ne apropiem de El și să intrăm în această legătură sfântă, care se numește comuniune, începutul pe care-l facem noi, în aparenţă mărunt și fără de semnificaţie, făcut fără eforturi deosebite, este răsplătit prin dragostea covâr­șitoare a lui Dumnezeu. Întâi de toate, ni se oferă cinstea aceasta, preţuirea de a fi numiţi pe nume. Şi noi știm ce înseamnă a fi numit pe nume. Între două persoane, dialogul care se realizează fără ca una sau alta să-și exprime identitatea este un schimb de informaţii. Părintele Dumitru Stăniloae explică darul pe care Dumnezeu l-a lăsat omului prin nume. Numele fiecăruia dintre noi este încărcat de un potenţial de iubire. În momentul în care două persoane dragi se întâlnesc și se salută pe nume, își rostesc unul altuia numele, nu fac altceva decât să activeze acest potenţial de iubire, să se reverse spre el, să-l solicite, să-l cheme pe nume. Cu atât mai mult, când noi, în rugăciune, Îl chemăm pe Dumnezeu pe nume: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, Dumnezeu, Care mă cunoaște pe mine pe nume, mă cheamă și ­chemarea nu este redusă doar la demnitatea pe care mi-o oferă, aceea de fiu al lui Dumnezeu, ci El pătrunde în casa sufletului meu, pătrunde în viaţa mea pe care, astfel, o schimbă.

Foamea și setea după Dumnezeu

Intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în casa lui Zaheu a provocat și a produs o schimbare totală în viaţa vameșului. Zaheu a auzit cârtirile celor care Îl acuzau pe Mântuitorul că „a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Lc. 19, 7). Acestora Mântuitorul le spusese: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12). Iar acum le răspunde că „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Mt. 19, 10). Dar, printr-o proclamaţie sau sentinţă care exprimă noua legătură pe care o câștigase vameșul Zaheu cu Cerul, Mântuitorul a spus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” (Mt. 19, 10). S-a făcut mântuire casei întregi! Pentru că exponentul casei, primul care reprezenta casa aceasta, Zaheu însuși i-a dăruit ceva lui Hristos. I-a făcut un dar Mântuitorului, iar darul acesta a fost dragostea sa faţă de Hristos și faţă de semeni. Pentru că s-a trezit în el conștiinţa păcatului și, copleșit de prezenţa iubitoare a lui Hristos, și-a zis: „A venit la mine Cel pe Care L-am dorit atât de mult!”. Şi, recunoscându-L pe Hristos ca Dumnezeu, s-a hotărât, zicând: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, o împart săracilor”. Şi mai mult, a adăugat că va da îna­poi, de patru ori, tuturor celor năpăstuiţi la vamă (cf. Lc. 19, 8). Convertirea și întoarcerea aceasta a păcătosului vameș Zaheu au adus după sine mântuirea lui și a casei lui întregi. Iată cu ce plecăm noi în drumul acesta, în călătoria cu Hristos, spre Postul Mare și prin Postul Mare. Plecăm cu o stare sufletească pe care trebuie să o provocăm noi în noi înșine, aceea a unei nevoi spirituale, pe care o putem numi foame şi sete după Dumnezeu. Acești termeni, foamea și setea, sunt două trebuinţe firești ale trupului sănătos. Un om care nu mai are poftă de mâncare, căruia nu-i mai este foame, e bolnav. Cu atât mai mult, dacă îi lipsește setea! Foamea şi setea după Dumnezeu se manifestă prin dorinţa puternică de a-L avea pe Dumnezeu, de a te dărui lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să fie al tău. Este singurul „egoism sfânt”: să dorești ca Dumnezeu să fie al tău și tu să fii al Lui. Nu este suficient să-L cinstim pe Dumnezeu numai printr-o rugăciune pe care să o facem dimineaţa, seara, la masă sau chiar și printr-o rugăciune mai deosebită, dar fără dorinţa ca Dumnezeu să facă parte din viaţa ta. E adevărat! Viaţa adevărată de creștin, viaţa spre sfinţenie nu este comodă! Nu este o viaţă de desfătare! Este o viaţă de luptă! Dar o luptă care aduce biruinţă, cu ajutorul Biruitorului. Este o viaţă de jertfă, de sacrificii, care aduc bucuria veșnică, fericirea în Împărăţia lui Dumnezeu. Toate acestea însă cu Harul lui Dumnezeu, pe Care-L câștigăm numai prin rămânerea noastră constantă alături de Dumnezeu. Deci, cum trebuie să-L iubim și să-L simţim pe Dumnezeu? Puternic! Nu arzând ca o candelă care pâlpâie și se stinge și pe care iarăși o aprinzi și iar se stinge, invocând continuu scuze ca acestea: Doamne, doar ştii că sunt păcătos, sunt sărac, sunt necăjit, sunt amărât! Dumnezeu le știe pe toate! Dar mai știe ceva: că El a investit în fiecare din noi daruri pe care Scriptura le numește talanţi. Mai știe ceva: că noi am intrat în slujba lui Hristos prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin care ni s-au împărtășit darurile Duhului Sfânt. Deci nu numai cu Hristos călătorim, ci cu întreaga Sfântă Treime, ajutaţi de darurile Sfântului Duh. Sfânta Biserică ne-a pregătit fiecăruia în parte apartenenţa divină, când am devenit fii ai lui Dumnezeu după har prin Taina Botezului, pentru că am murit și am înviat împreună cu Hristos, dar am primit darurile Duhului Sfânt, prin Taina Mir­ungerii, pecetluindu-ni-se principalele organe ale simţurilor: mintea, ochii, simţirea, vorbirea, auzul, puterea fizică, mâinile și picioarele, care sunt simbolul faptelor noastre. Şi mai presus de toate, ne-am unit cu Hristos prin Taina Euharistiei. Deci avem toate cele de trebuinţă pentru a conlucra cu Harul dumnezeiesc, provocând în noi foamea și setea după Dumnezeu. Dacă vom fi flămânzi, vom alerga la Biserică pentru ca să-L primim mereu pe Hristos în Taina Împărtășaniei, devenind purtători de Hristos. Îl ducem pe Hristos cu noi acasă. Dar nu este suficientă o singură împărtășire în viaţă. Nu este suficientă nici o împărtășire o dată pe an. Nu este suficientă din timp în timp, ci ea trebuie să fie bine rânduită și bine pregătită. Ce înseamnă bine rânduită? Ea trebuie împlinită ca o pregătire deosebită a sufletului nostru. Dacă de trup ne îngrijim atât de mult, dându-i toate la vreme, pentru sănătatea lui, pentru că trupul este lăcaș al sufletului și „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19), cu atât mai mult trebuie să avem grijă de suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Împărtășania nu trebuie să fie nici deasă, nici rară, ci pregătită. Să-ţi fie foame și sete după Dumnezeu. Şi când simţi că, într-adevăr, sufletul tău e lipsit de harul acesta, pregătește-te! Cu cât vii mai des, cu atât ești mai pregătit și mai aproape de Hristos, cu Care te împărtășești și Care te așteaptă și te primește mereu la Taina iertării păcatelor și a îndreptării, Sfânta Spovedanie. Călătoria împreună cu Hristos este facultativă, dar este singura șansă a câștigării vieţii veșnice.

Fapta bună, dovada credinței lucrătoare

Noi trebuie să adăugăm fapta bună, milostenia, la lucrarea credinţei și pentru îndreptarea fărădelegilor noastre și a nedreptăţilor făcute altora. Credinţa iubitoare este împlinită întotdeauna și faţă de Dumnezeu și faţă de semeni prin faptele milosteniei, iar aceste fapte „izvorăsc” din Sfânta Liturghie. Deci, în momentul în care noi Îl „vizităm” pe Hristos, în casa Lui cea sfântă, lăcașul Bisericii, animaţi sau cuprinși de foamea și setea după Dumnezeu, ne pregătim prin Taina Pocăinţei pentru a ne împăr­tăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. Îi aducem mereu pe prunci la Sfânta Împărtăşanie, dar trebuie să venim și noi împreună cu ei, că nu numai ei sunt flămânzi și însetaţi după Hristos. Ei au posibilitatea să-L primească pe Hristos în Sfintele Taine datorită stării lor de nevinovăţie. Noi însă trebuie să trecem prin baia lacrimilor, prin Taina Spovedaniei, pentru ca sufletul nostru să se cureţe deplin de toate neputinţele și slăbiciunile vieţii și să putem ajunge la starea aceea de con­știinţă a păcatului ca, astfel, recunoscând greșelile să le îndreptăm prin fapte bune. În perioada primară primii creștini, după Sfânta Liturghie, participau cu toţii la agape sau mesele frăţești, unde gustau din bunurile aduse de ei și mergea fiecare la casa lui cu o îndoită binecuvântare, o dată, prin unirea cu Hristos, în Cina Euharistică și apoi prin comuniunea cu semenii, prin identificare cu nevoinţele și cu neputinţele acelora care erau rânduiţi de Dumnezeu a fi împreună cu ei. Tot astfel, semenul nostru e rânduit de Dumnezeu să stea alături de noi și nu știm în cine se află tocmai Hristos dintre cei pentru care noi săvârșim o faptă bună.

În încheiere, oferim un exemplu despre modul în care trebuie săvârșită și interpretată o faptă bună. Un credincios l-a văzut pe un cerșetor, în vreme de iarnă, dezbrăcat, tremurând și cerșind. Nu i-a dat bani, ci i-a dat haina lui. S-a dezbrăcat de cojocul lui și l-a îmbrăcat pe acesta. A doua zi, mare i-a fost mirarea când l-a văzut pe acesta din nou dezbrăcat, cerșind. Şi l-a întrebat: Nu ţi-am dat eu ieri ţie cojocul, ca să te protejez? Şi el a spus: Da, mi l-ai dat! Dar eu sunt un om pătimaş. L-am vândut şi am cheltuit banii pe băutură. Şi atunci a plecat omul supărat și și-a zis: Cine a făcut ca mine, ca mine să păţească! Iar noaptea, în vis, i S-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos îmbrăcat în cojocul pe care el l-a dat cerșetorului și l-a întrebat: Aşa-i că-Mi stă bine cu cojocul pe care Mi l-ai dat? Şi omul, după ce s-a trezit dimineaţa, a devenit mai înţelept, a continuat să facă fapte bune și și-a zis mereu, cum trebuie să zicem și noi: Dacă am dat ceva cuiva, ştiu că lui Hristos Însuşi I-am dat. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne pregătim constant și să dorim mereu să ne întâlnim cu Hristos, în această călătorie împreună cu El și să ne putem bucura de măreaţa Înviere, spre care ne îndreptăm în această perioadă, pentru câștigarea mântuirii noastre și a casei noastre întregi!

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului, Mitropolitul Ardealului 

Sursa: http://ziarullumina.ro