Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea

Preot Constantin Sturzu

Putem vorbi despre două feluri de credinţă. Prima este cea teoretică, mentală, un soi de convingere intelectuală. „Cred în Dumnezeu”; „cred că există o putere superioară” – adesea sunt formule care nu produc efecte concrete în viaţa noastră de zi cu zi. Eventual, inspiră o moralitate nu foarte greu de zdruncinat.

La nivelul inimii, găsim „cealaltă” credinţă, cea care cuprinde adică întreaga noastră fiinţă. Este o credinţă lucrătoare, vie, una vădită şi din faptele noastre. Sfântul Apostol Iacov sintetizează foarte bine cele două moduri de a crede: „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacov 2, 18).

Ca „mărime”, credinţa teoretică este extrem de mică, precum este sămânţa de muştar, cea mai mică între „toate seminţele de pe pământ” (Marcu 4, 31). Când Mântuitorul le spune ucenicilor: „de aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar” nu vrea să le spună că nu au deloc şi că ar fi de ajuns să aibă măcar „puţină” credinţă pentru a putea muta şi munţii. Accentul nu cade pe cantitate – „cât” –, ci pe calitate. Altminteri, le-ar fi spus: „de aţi avea credinţă cât un grăunte de nisip”.

Cantitativ, avem puţină credinţă – teoretică şi aia. Dar calitativ – este ea vie? Organică, nu anorganică, să zic aşa, adică una având disponibilitate să crească? Din puţinul pe care-l avem, putem obţine totul. Aşa cum e de ajuns doar un singur cuvânt duhovnicesc pe care, dacă-l punem în lucrare, ne putem mântui. Între cele două credinţe – „teoretică” şi „lucrătoare” – liantul este încrederea. Pe măsură ce transpun în faptă ceea ce ştiu că e bine să cred, capăt mai multă încredere în Dumnezeu. Treptat, se ajunge şi la credinţa desăvârşită.

Şi azi cerem lui Dumnezeu: „Sporeşte-ne credinţa!”. Dar la care credinţă ne referim? În loc să primim bobul de muştar şi să-l punem în pământ (să-l lucrăm), avem ispita de a ne osteni ca să agonisim cât mai multe boabe (că toţi micii şi toate fripturile de pe grătarul vieţii cotidiene de muştar au nevoie!). Căutăm să dobândim cât mai multe, la nivel teoretic. Vrem să vedem, iar şi iar, „semne şi minuni” în viaţa noastră. Căutăm, de fapt, „senzaţionalul”, să ne lăsăm impresionaţi, dar nu facem (mai) nimic cu ceea ce am primit deja. Mai mare minune decât însuşi faptul că existăm, ce poate fi? Aceasta e „sămânţa de muştar” dăruită nouă de Domnul Hristos. Mai rămâne să ne „îngropăm împreună cu El”, pentru ca să şi înviem „prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu” (Coloseni 2, 12). La asta ne ajută – culmea! – şi lumea în care trăim. Ca să parafrazez versurile scrise în 1978 de un poet grec, Dinos Christianopoulos (pseudonim care înseamnă „fiul lui Christos”): „Şi ce nu face lumea ca să ne îngroape? Dar au uitat că noi suntem seminţe”.

Total
122
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Luca 5, 17–26)

Next Post

Viețile Sfinților – octombrie, ziua 30

Related Posts