Aripa voinţei

Lumea se influenţează repede atât spre bine, cât şi spre rău. Spre rău se influenţează mai uşor, pentru că acolo ajută şi diavolul. Spune, de pildă, unuia să lase fumatul pentru că îl vatămă. De îndată ce se va hotărî să‑l lase, diavolul va merge şi‑i va spune: „Ţigara cealaltă are mai puţină otravă, cealaltă are filtru şi curăţă… Fumează de acelea, că nu te vor vătăma”. Îi va afla o îndreptăţire, ca să nu‑l lase, îi va afla o… „soluţie”. Pentru că diavolul ne poate oferi o grămadă de justificări. Iar ţigara aceea, pe care i‑o recomandă, îl poate vătăma şi mai mult. De aceea este nevoie să avem voinţă. Şi dacă cineva nu‑şi taie cusururile sale atunci când este încă tânăr, după aceea îi va fi greu să le taie, deoarece cu cât înaintează în vârstă, cu atât i se slăbeşte voinţa.

Dacă omul nu are voinţă, nu poate face nimic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Totul stă in a vrea şi a nu vrea[1]. Adică toate depind de: dacă vrea sau nu vrea omul. Mare lucru! Dumnezeu este din fire bun şi vrea întotdeauna binele nostru. Dar este nevoie să vrem şi noi. Pentru că omul zboară duhovniceşte cu două aripi: cu voia lui Dumnezeu şi cu voia sa. Dumnezeu ne‑a prins pentru totdeauna o aripă, care este voia Sa, de un umăr al nostru. Dar ca să zburăm duhovniceşte trebuie ca şi noi să ne prindem de celălalt umăr aripa noastră, adică voia omenească. Dacă omul are voinţă puternică, are aripa omenească şi se echilibrează cu aripa dumnezeiască şi atunci va putea zbura. În timp ce dacă voinţa îi este atrofiată, încearcă să zboare puţin, dar se prăbuşeşte. Încearcă din nou să zboare, dar iarăşi cade.

– Părinte, voinţa se cultivă?

– N‑am spus că toate se cultivă? Voinţa există la toţi oamenii, la unii mai puţină, la alţii mai multă. Când omul are dispoziţie să se nevoiască, se roagă şi cere de la Dumnezeu să‑i mărească voinţa şi Dumnezeu îl ajută. Când omul nu sporeşte, atunci să ştie că ori nu pune voinţă deloc, ori pune puţină, dar şi aceea slabă, lucru care iarăşi nu ajută. Să presupunem că o pasăre are o aripă bună, dar o neglijează pe cealaltă. Îi cad câteva pene, după care nu mai poate zbura cum trebuie. O aripă lucrează corect, cealaltă însă este ca un pieptene stricat. O mişcă, dar intră aer prin ea şi pasărea nu poate zbura bine. Zboară puţin, după care se prăvăleşte. Trebuie să aibă şi această aripă întreagă ca să poată zbura. Tot astfel şi omul trebuie să ia aminte să nu neglijeze voinţa omenească, dacă vrea să zboare mereu corect, duhovniceşte. Pentru că aghiuţă ce face? Merge încet‑încet şi trage din aripa omenească mai întâi o pană mică, apoi una ceva mai mare şi dacă omul nu ia aminte, îi scoate una şi mai mare, iar când vrea să zboare, nu mai poate. Şi dacă cumva îi trage câteva pene, atunci când vrea să zboare, intră aer prin aripa din care îi lipsesc pene şi face tumbe. Aripa dumnezeiască este totdeauna plină, completă, nu‑i lipsesc pene, pentru că diavolul nu poate să le tragă şi să le scoată, căci este dumnezeiască. Dar omul să ia aminte să nu se lenevească şi astfel diavolul să‑i scoată vreo pană din propria lui aripă. Atunci când începe încet‑încet puţină trândăvie, puţină nepăsare, voinţa slăbeşte. Ce să facă Dumnezeu dacă omul nu vrea? Nu vrea să intervină, pentru că respectă libertatea omului. Şi astfel, omul netrebniceşte şi aripa lui Dumnezeu. Dar când are voinţă, are şi aripa lui întreagă. Atunci vrea şi Dumnezeu, vrea şi omul, iar el zboară.

– Dar, Părinte, ce este exact acest zbor? Vă referiţi la a vrea să sporesc duhovniceşte, să vreau mântuirea mea?

– Da, măi copile! Când spun zbor, mă refer la urcuşul duhovnicesc, nu înţeleg să zbor şi să mă urc în vreun chiparos.

– Părinte, aţi spus că cineva poate ara, semăna şi face toate lucrările legate de acestea şi să nu scoată nici sămânţa.

– Da, aşa este. Dacă omul nu ia aminte, diavolul îi fură osteneala, în timp ce dacă ia aminte şi ia în serios problema mântuirii sufletului său, se nevoieşte, sporeşte, rodeşte, se hrăneşte duhovniceşte şi se bucură îngereşte.

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola I către Tesaloniceni, Omilia 5, PG 62, 428.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.