Îndrăciţii reacţionează la orice lucru sfânt

– Părinte, cum ne putem da seama dacă cineva este îndrăcit, iar nu bolnav psihic?

– De aceasta îşi poate da seama şi un medic simplu, dar evlavios. Cei care au diavol sar în sus atunci când se apropie de ceva sfânt. Atunci se vede limpede că au diavol. De le dai puţină agheasmă sau dacă îi însemnezi cu sfinte moaşte, se împotrivesc, deoarece diavolul este înghesuit înlăuntrul lor. Iar cei ce suferă de boală psihică nu se împotrivesc deloc. Chiar dacă porţi cruce şi te apropii de cei îndrăciţi, aceştia se neliniştesc şi se tulbură. Odată, la o priveghere în Sfântul Munte, nişte Părinţi mi-au spus că le spune gândul cum că un oarecare mirean ce se afla acolo are diavol. M-am aşezat în strana alăturată şi am lipit de el crucea mea, ce are o părticică din Sfântul Lemn. Îndată acela a sărit în sus şi s-a dus în altă parte. Când a mai plecat din lumea care era în biserică, m-am dus iarăşi lângă el. A făcut la fel. Atunci am înţeles că, într-adevăr, avea diavol.

Când îmi aduc la Colibă copii şi îmi spun că au diavol, ca să mă încredinţez dacă sunt îndrăciţi, de multe ori iau o părticică din Sfintele Moaşte ale Sfântului Arsenie şi o ascund în palmă. Şi, să vedeţi, deşi am amândouă palmele închise, copilul, dacă are diavol, se uită cu frică la mâna în care ţin sfintele moaşte. Iar dacă nu are diavol, ci, de pildă, vreo boală a creierului, nu reacţionează de loc. Alteori le dau apă în care bag de mai înainte părticica de Sfintele Moaşte, iar dacă au diavol nu o beau, ci se îndepărtează. Unui copil îndrăcit i-am dat odată mai întâi dulciuri, ca să i se facă sete, iar după aceea i-am adus din acea apă. „Lui Ionică o să-i dau cea mai bună apă”, i-am spus. Dar el de îndată ce a gustat puţin, a început să strige: „Apa asta mă arde. Ce are în ea?”. „Nimic”, îi spun. „Ce-mi faci? Mă arde!”, striga el. „Nu te arde pe tine! Pe altcineva îl arde!”, îi spun. Îl însemnam cu semnul crucii pe cap, iar el se zbătea dând din mâini şi din picioare… Păţise o criză de îndrăcire. Diavolul îl făcuse ghem.

Vă aduceţi aminte de acel student care a venit aici mai demult? „Am diavol înlăuntrul meu, îmi spunea, şi mult mă chinuieşte. Sufăr mucenicie de la diavol, pentru că mă sileşte să spun şi cuvinte murdare. Am ajuns la deznădejde. Simt că mă presează înlăuntru, că mă strânge când aici, când dincoace”, şi sărmanul îşi arăta pântecele, pieptul, coastele, mâinile. Deoarece era foarte sensibil, ca să nu-l rănesc, ci să-l mângâi, i-am spus: „Ascultă, nu ai diavol înăuntrul tău, ci o înrâurire diavolească din afară te chinuieşte”. Când am mers în biserică, le-am spus surorilor ce erau acolo să facă rugăciune pentru făptura cea nefericită a lui Dumnezeu, iar eu am luat din altar o părticică din sfintele moaşte ale Sfântului Arsenie, m-am apropiat de el şi l-am întrebat din nou: „Unde te strânge şi te chinuie diavolul? Unde crezi că se află?”. Mi-a arătat atunci coasta sa. „Unde? Aici?”, l-am întrebat şi mi-am lipit palma cu sfintele moaşte de coasta lui. Îndată a scos un urlet. „M-ai ars, m-ai ars! Nu plec!… O!… O!… Nu plec!”. Striga, ocăra, spunea cuvinte murdare. Atunci am început să spun în sinea mea: „Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Iisuse Hristoase, alungă duhul cel necurat din făptura Ta!”, şi-l însemnam cu sfintele moaşte în chipul crucii. Iar aceasta s-a făcut timp de douăzeci de minute. După aceea diavolul a început să-l chinuie şi să-l arunce la pământ. Făcea tumbe. Costumul său se umpluse de praf. L-am ridicat în picioare. Tremura din tot trupul şi făcea mişcări spasmodice puternice. S-a prins de catapeteasmă ca să se sprijine. De pe mâinile lui curgea transpiraţie rece precum este roua de pe câmp. Peste puţin timp a plecat diavolul şi s-a liniştit. S-a slobozit şi acum este foarte bine.

Extras din „Nevoinţă duhovnicească“- Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2017.