Arhim. Savatie Baștovoi
Arta este ceea ce a înțeles omul din despărțirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despărțirii și a însingurării noastre. Însingurarea este tema centrală în artă, și în afară de asta arta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte. Eminescu surprinde genial genetica artei. “Nu credeam să învăț a muri vreodată, veșnic tînar, înfășurat în manta-mi, fruntea mea înălțam visător la steaua singurătății”. Iată strigătul, dar si scâncetul, lui Adam celui proaspăt căzut: “Nu credeam să învăț a muri vreodată!”. Stupefierea lui în fața morții. Iată arta: neîmpăcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferința din cauza ei. Dar și consolarea fără ieșire, “învățarea” pasivă “de a muri”. Omul abia “a învățat a muri”, că a și uitat locul lui Dumnezeu. Fruntea sa și-o înalță “la steaua singurătății”.
Credem că anume aceasta înălțare de frunte este arta. Fruntea, ca simbol al înțelepciunii și al puterii, nu se mai hrănește din Dumnezeu, ci din sine însăși. “Steaua singurătății” este mai degrabă o proiecție infinită a propriei singurătăți, o absolutizare a singurătății personale, care devine centru al unui cosmos docil și disperat. Această nouă stea, singulară și personalizată, elimină, prin importanța ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul “luminător” (Fac. 1, 14-17). “Fruntea mea înălțam la steaua singurătății”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bâjbâie lumina cu fruntea. Ochii i-au orbit atât de demult, încât el nici nu-și mai amintește de ei. El nu-și mai acorda nici o șansa de a-i recăpăta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatricizate. De aceea el își înalță fruntea. Iată arta. Pe care Dumnezeu, murind, a suspendat-o.
Cu ce a împodobit omul steaua singurătății sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita să trăiești? Noi zicem că merită sa trăiești numai pentru lucrurile pentru care merită să mori. Vom vedea că pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodă. Haosul și moartea face ca scopul să-și piardă importanța și sensul. Absurdul inundă existența, fără scăpare. Secolul XX este secolul absurdului, se știe, de la Camus, Sartre, până la absurdul ionescian. Dar până a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toată arta universală, începând cu epopeea lui Ghilgameș și până la Romeo și Julieta, sau alte opere din care lipsește Dumnezeu. Și din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru că absența lui Dumnezeu poate să fie doar absurdă. Moartea este ghilotina care uniformizează toate aspirațiile noastre, și pe cele nobile și pe cele meschine, fără deosebire.
Singurul lucru care ne deosebește este ceea ce lăsăm în urma noastră. Deosebirea dintre omul religios și omul necredincios este că primul trăiește pentru a-și asigura un viitor – veșnicia, iar al doilea pentru a-și asigura un trecut, gloria deșartă. Viața acestuia gravitează în jurul fricii de anonimat. Frica de anonimat este ceea ce îl determină pe omul necredincios să creeze. “Pe mine mie redă-mă”, zice omul necredincios. Credinciosul zice: “Pe mine Tie redă-mă”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul – întâlnirea cu Dumnezeu – anulează metoda, adică arta. Omul necredincios nu are scop, și de aceea, ceea ce pentru credincios este metodă pentru necredincios devine scop. El se înfige în metoda ca într-o plasă de păianjen, o plasă pe care tot el a pregătit-o și de aceea nici nu-i sesizează pericolul. Arta [de dragul artei] este neputința de a vedea departe, neputința de a vedea pe Dumnezeu. Înțepenirea în sine însuși. Toată istoria artei nu este decât o paradă a unor oameni complexați. O paradă a neputinței. O luare cu asalt a “palatului de iarnă” a conștiinței noastre.
O revoluție prin care conștiința este forțată să recunoască toate aceste complexe ca pe ceva deosebit și vrednic de luat în seamă. În scrierile sale despre artă, Freud numește artiștii “nebuni pe scenă”. Pentru că aici are loc o descărcare de complexe, o defulare elementară. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesă de teatru se datorează anume identificării lor cu artistul și coparticiparea la unele sentimente și scene de care în mod normal s-ar rușina. La vremea când făcea Freud aceste deducții a desfrâna pe masă în bucătărie sau în stația de tramvai încă nu era un act de emancipare, ci unul de rușine. Arta este fenomenul prin care complexele suportă un proces de înnobilare până la idealizare.
După trei mii de ani de istorie a culturii, omul nu mai are ce spune lumii. El se învârte în jurul acestui bolovan, numit istorie a culturii, și vede că el, de fapt, este cu mult mai mic decât așteptările sale. El este ca o strecătoare de brânză, care, după ce a curs zerul, s-a făcut revoltător de mică, răsturnând toate socotelile celor ce s-au strâns să o mănânce. Și omul încearcă să scoată din acest bolovan sensuri care să-i sporească valoarea. Iau naștere criticii și teoreticienii de artă. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care să te convingă că “la râpa Uvedenrode/ multe gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale” de Barbu, de fapt, ascunde înțelesuri pentru care mintea omenească încă nu s-a copt? Iar “pelicanul sau babita” lui Urmuz e așa o replică pentru care merită să deschidem o nouă epoca? Care s-a și deschis! Dar aceste nimicuri nu sunt nici măcar zerul, din care s-ar mai putea fierbe un pumn de urdă, ci, să mă iertați, poate doar ceea după ce își bagă ciobanul repede mâna în lapte și aruncă.
