Preot Ioan Istrati
Am iubit-o nespus pe Maica Benedicta, Doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga. Am învățat enorm de la ea. Era o Enciclopedie a iubirii și adevărului, un apostol al înțelepciunii, o autoritate critică unică, o inimă de dor de cele cerești, un munte de creativitate și simțire într-o mână de om. Două ore de vorbă cu ea echivalau cu un curs de ideal al culturii și de umanitate sfințită. Ardea ca un foc nobil, făcea niște asocieri teologice fascinante, depăna memorii cu titanii culturii românești ever. O interesau apologetica, exegeza, dogmatica, istoria, patristica. Filosofa genial în fiecare moment. Scotea ciutura plină de har din inima Scripturilor.
Zecile de ani la catedră, în Academie și în Biserică o făcuseră un profesor desăvârșit. Te vedea într-o secundă dacă erai un inept în căutare de validare culturală. Te concedia imediat, gentil, nobil. O oboseau nulitățile care o asaltau doar ca să dea tâmp din cap și să se laude că sunt prietenii ei. Era sătulă de encomioane salivare, de tememeli otomane, de osanale goale. Adora dezbaterea, uneori contondentă, de idei, problematizarea, polemica pe sursă, nu din păreri. Era un titan al argumentului. Dintr-o întâlnire într-alta se documenta, căuta, scormonea cărți vechi.
Țin minte cum m-a privit când i-am spus că Eminescu e un poet apofatic. Geniul care știa sute de poeme ale Luceafărului cu versiuni nepublicate cu tot, și-a întors gigantica știință de carte în loc ca o corabie izbită de valuri. “Într-adevăr, e un poet al nespusului, al nevăzutului, inexprimabilului, al infinitului discret”. Poemul lui e Teologie. Și s-a pus să treacă toate poeziile lui, prin strunga teologică a apofazei. Vorbea și sute de versuri ale sufletului neamului românesc își vădeau sublimul teologic. O jumătate de oră de poeme eminesciene care dovedeau trăirea Absolutului. Întrupare, perihoreză, har, creație, lumină, iubire infinită. Cutremurător.
Când a terminat, era epuizată de efort și de frumusețea redescoperirii.
A sorbit din ceaiul de tei cu miere și lămâie făcut cu drag de Maica Frăsinica, cea mai aleasă amfitrioană a cuvintelor. Și teiul ăsta șoptește despre sfințenia iubitului nostru poet.
Dar eu: și mierea asta de salcâm. “Apele plâng, clar izvorând din fântâne, Sub un salcâm, dragă m-aștepți tu pe mine”.
Așa era Maica Benedicta.
Dumnezeu să o pună la catedra sufletelor însetate de Lumină.
