Așa se simte Dumnezeu în Athos

Preot Ioan Istrati

Astăzi, la pomenirea Părintelui sfânt Dionisie de la Schitul Colciu din Sfântul Munte Athos, mai mulți prieteni m-au rugat să mai scriu ceva despre Muntele de Sfinți.  Muntele Maicii Domnului e o Împărăţie a Harului lui Dumnezeu, străjuit de Îngeri, un pământ care asudă de Cuvioși, pustnici, teologi. Unde calci, pământul s-a sfințit de două milenii de rugăciune, post, nevoință și vedere de Dumnezeu.

Aerul în Athos e altfel. E mai apăsător și mai rarefiat de lumină, e ca un voal de nuntă a omului cu Dumnezeu. Vântul bate altfel, de sus în jos, mai aspru și sfâșietor, ca o mustrare a lui Dumnezeu pentru păcatele tale. Lumina însăși e mai plină de cristale de har, susură din cer ca o simfonie a iubirii dumnezeiești.

Acolo nu e ca în lume. Aici pe pământul spurcat de păcate, poți să pretinzi că Dumnezeu nu există sau că nu te vede sau aude, mai ales dacă ești foarte nesimțit. Dumnezeu Se retrage din lume și nu-L mai simt decât cei ce plâng la rugăciune.

În Athos, Dumnezeu e o evidență zdrobitoare, o senzație de preaplin sfânt, un susur de bucurie, un izvor de lacrimi pogorât din cer, o prezență sublimă, de o subțirime infinită care te face să inspiri aerul cu frică și cu gingășie.

Totul acolo a devenit rugăciune,  simțire a cerului, gustare a Raiului pogorât în suflet și revărsat în istorie.

Vă dau un exemplu.

Prima oară când am fost în Athos, eram student, plecasem de la Mănăstirea Filotheou din inima muntelui, spre Mănăstirea românească Prodromu, pe un drum de câteva zeci de kilometri, pe jos. Aveam o botă în mână, două prune mari în rucsac și un pietroi pictat cu Maica Domnului pe care l-am cărat ca pe o piatră de moară prin tot muntele.

Am mâncat prunele. Soarele era tot mai arzător, erau peste 40 de grade la umbră și umbră nicăieri, că erau pe drumul arid doar niște arbuști țepoși și răi. Și niciun izvor, nimic, doar praf de 30 de centimetri pe drum și căldura infernală. Încet, încet puterile mi s-au sfârșit. Asudam din greu, maieul din cap mă ardea.

La un moment dat, am simțit că leșin. M-am așezat în praful galben de pe marginea drumului. Vedeam dublu. În față și în spate, niciun copac mai mare multe sute de metri.

Am suspinat: Maica Domnului. Atât am putut spune. Am închis ochii preț de o clipă. Am văzut o umbră în față. Era un călugăr tânăr, cu o rasă neagră prafuită. Mi-a întins o sticluță de juma de kil de apă, rece ca gheața. Am băut apa intr-o clipă. Mi-am revenit. Am zis: evharisto (mulțumesc). Când mi-am ridicat privirea, nu mai era nimeni. Călugărul se făcuse nevăzut. Înainte și înapoi preț de un kilometru nu era nimeni. Țineam sticla aia albastră de plastic în mână și plângeam. (Păstrez până azi sticluța de la părintele nevăzut).

Așa se simte Dumnezeu în Athos.

Total
117
Shares
Previous Post

Episcopul Italiei rememorează ultimele clipe ale Părintelui Dionisie Ignat: La „Amin” şi-a dat ultima suflare

Next Post

Evanghelia zilei (Ioan 6, 40-44)

Related Posts