Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Și cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din fructul din care ți-am dat poruncă să nu mănânci?”. Tot astfel te întreb și eu: „Cine ți-a băgat în minte toate cele pe care mi le scrii? Nu cumva ai deschis ușa vrăjmașului, care intrând cu toată oștirea sa, ți-a smerit sufletul?”.
Acestea pe care le spui acum, fiul meu, trebuia să le spui mai înainte de a îmbrăca sfânta haină. Acum când te-ai îmbrăcat cu Schima îngerească și Hristos a pecetluit toate cele pe care le-ai făgăduit, aceste gânduri nu-și mai au locul. După ce s-a săvârșit Taina, s-au șters rudele și părinții, și toate.
Și ia aminte la acrivia cuvintelor mele! Dacă după toate acestea monahul îngenunchează și se lenevește și își părăsește fără motiv Starețul sau obștea, păcătuiește de moarte. Pentru că va cădea în mari suferințe și nu va scăpa de judecată. Va plăti toată viața și în cele din urmă tot dator va fi. Călcător al făgăduințelor și al poruncilor va fi socotit, căci a spus Domnul: „Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Și iarăși a spus: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Și iarăși: „Mai bine să nu făgăduiești, decât să făgăduiești și să nu împlinești”.
Așadar, atunci când unele ca acestea le spune Hristos, Învățătorul, Dumnezeul și Părintele nostru, Cel care ține în mâinile Sale suflarea și viața noastră, ce loc mai au cele pe care le spui tu? Căci nu te vei liniști, ci te va mustra continuu conștiința pentru făgăduințele pe care le-ai lăsat și pentru altele de acest fel. Pe toate acestea lasă să le gândească Dumnezeu, Care a pus condiții și hotare. Să dea socoteală El Însuși Sieși, dacă nu le-a spus bine. Iar tu și eu și toți care au îmbrăcat această sfântă Schimă, suntem datori să păzim cu orice preț făgăduințele pe care I le-am dat, ca să devenim moștenitori ai bunătăților pe care ni le-a făgăduit.
Și să nu crezi că părinții tăi se vor folosi, dacă tu te întorci înapoi. Ci mult se vor păgubi sufletele lor și spre pierzare le va fi celor din casă, ca unii ce se împotrivesc voii dumnezeiești. Și nici eu nu voi conlucra vreodată la acest păcat și nici nu voi fi de acord la rezolvarea pe care o dați. Dar și Starețul, dacă în cele din urmă se va îngreuia și te va trăda, foarte scump va plăti acest consimțământ.
Așadar, șterge pentru totdeauna din memoria ta această amintire vicleană, ca să înceteze războiul gândurilor și să se liniștească inima ta. Dacă vei fi biruit și te vei întoarce (în lume), nu numai că nu-ți voi scrie altă scrisoare, ci te voi și șterge cu desăvârșire din inima mea. Mai mult decât atât nu pot să fac, de vreme ce văd că, deși îți dai seama că este ispită și diavol, tu insiști să-l asculți. Așadar, ce să-ți scriu mai mult?
Ascultă-mă acum cât mai este vreme. Căci atunci când omul cedează ispitei întru cunoștință, după aceasta va veni vremea când nu va mai putea asculta ceea ce este sănătos și folositor. Și aceasta pentru că i s-a stricat deja auzul sufletului său și după aceasta devine disprețuitor și călătorește spre pierzare.
Nu vezi că Domnul, vorbind tuturor, la sfârșit spune: „Cine are urechi de auzit, să audă?”. Așadar, lasă la o parte aceste gânduri ale tale și întărește-ți cugetarea cu „duh stăpânitor”. Pe tine nu te apasă nicio greutate din partea celor pe care le-ai lăsat în urma ta, plecând din lume și de lângă cei ai tăi. Pentru ei se îngrijește Cel care a făcut cerul și pământul. Și ascultă un fapt minunat care s-a petrecut aici în Sfântul Munte și despre care poate nu ai auzit până acum.
În zilele noastre a trăit cineva aici la Katunakia, pe care eu nu l-am apucat, deoarece cu puțin mai înainte a adormit. Acesta a fost ucenic la un stareț orb. Într-o zi a venit un mirean sărac la chilia lor. Atunci tânărul monah l-a întrebat:
– De unde ești?
Și a aflat că era consătean cu el. Monahul nu s-a făcut cunoscut aceluia, ci numai l-a întrebat ce face cutare, adică tatăl său. Atunci străinul i-a spus că acela a murit și a lăsat-o pe femeia sa și trei fete orfane pe drumuri și sărace. Au avut și un fiu, a spus acela, dar a plecat de multă vreme de acasă și nu știu ce s-a întâmplat cu el. Atunci monahul a fost lovit ca de un trăsnet și îndată a fost cuprins de războiul gândurilor.
– Plec! i-a spus starețului său. Mă duc să-i ocrotesc.
A cerut binecuvântare, însă starețul nu i-a dat. Insistând de mai multe ori, starețul îl sfătuia, plângea și pentru sine, și pentru acela, însă i-a fost cu neputință să-l convingă. În cele din urmă, l-a lăsat la voia sa și ucenicul a plecat. După ce a ieșit din Sfântul Munte, s-a așezat la umbra unui copac să-și revină. Din întâmplare a ajuns acolo și un alt monah obosit și transpirat. S-a așezat și acela la umbra copacului și a început să-l întrebe pe monahul ce ședea:
– Frate, te văd tulburat. Vrei să-mi spui ce ai?
– Lasă-mă, Părinte!, i-a spus acela. M-a ajuns o mare nenorocire.
Și i-a povestit amănunțit toată istoria sa. Atunci bunul călător i-a spus:
– Dacă vrei să mă asculți, iubite frate, întoarce-te la starețul tău și Dumnezeu va ocroti casa ta. Slujește-l pe starețul tău, mai ales că este și orb.
Acela însă nu l-a ascultat, ci stăpânit fiind de gânduri, i se păreau ca o bârfire cuvintele celuilalt. Și după ce i-a spus multe pilde, așa cum ți-am spus eu acum ție, neascultătorul monah s-a ridicat ca să-și continue drumul spre lume. Atunci monahul care s-a arătat în cele din urmă i-a spus:
– Așadar, nu mă asculți, ca să te întorci înapoi?
– Nu!, i-a răspuns împotrivă acela.
– Ei, atunci ascultă! Eu sunt Îngerul Domnului și mie mi-a poruncit Dumnezeu ca, de îndată ce a murit tatăl tău, să merg lângă ai tăi ca să-i păzesc și să devin ocrotitorul lor. De vreme ce acum mergi tu în locul meu, eu îi voi lăsa și voi pleca. Și s-a făcut nevăzut. Atunci monahul și-a venit în sine și s-a întors îndată la starețul său, pe care l-a găsit stând în genunchi și rugându-se pentru el.
Ai înțeles, fiul meu? Așa se face atunci când le lăsăm pe toate lui Dumnezeu. Deoarece Acela, ca un bun Chivernisitor, foarte bine le rânduiește și nimic nu este greșit, potrivit bunăvoinței Sale. Însă cel care vrea să se mântuiască, are nevoie de răbdare. Căci dacă noi vom cere de la Dumnezeu să le facă așa cum ne place nouă, atunci este vai de noi.
Diavolul neputând să intre acolo unde este binecuvântarea ascultării și legătura dragostei, se luptă în multe feluri să-l despartă pe om prin izolare, după care să-l facă jucărie a răutății și a vicleniei lui. Însă atunci când cel înțelept ascultă de cei mai mari decât el, care cunosc calea, cade demonul care întinde curse și răutatea se întoarce peste capul său.
Așadar, fă acum ascultare de cei mai-mari ai tăi și, odată cu trecerea vremii, vei deveni și tu experimentat, ca să pricinuiești folos celor mai mici. Ceea ce acum nu ai și ți se pare greu de izbutit, va veni vremea când vei avea și te vei minuna cum ai dobândit ce ai cerut, de vreme ce tu ai încetat deja s-o mai ceri. Acestea se vor înfăptui, numai tu să stărui, răbdând și cerând curăția sufletului tău. Va înceta și mânia, va veni și pacea, vei afla și nepătimirea potrivită lucrării tale, vei afla și rugăciunea. Numai să ceri și să te silești după putere. Nu se fac toate dintr-odată. Așa cum nici pruncul nu devine bărbat dintr-odată.
Toate aceste căderi ale tale de acum ți se fac lecții înțelepțitoare de smerenie. Prin urmare nu este motiv să te mâhnești, ci să iei aminte și să te întărești în atacurile care vin unul după altul. Și lecția pe care ai primit-o dintr-un atac este pregătire pentru celălalt. Iar pregătirea este aceasta: în tot ce mi se va întâmpla, în toate cele care sunt cu putință să le miște diavolul sub cer, eu nu voi pune voia mea împotrivă, părere proprie nu voi avea și nici nu mă voi certa. Chiar de ar fi strâmbă (porunca), chiar de ar fi oricum ar vrea cel care poruncește, eu ca o cruce o voi duce și fără discernământ o voi săvârși. Și să vadă Dumnezeu inima mea și să-mi ușureze războiul.
Omul este dator să stea ca o țintă și să aștepte din orice parte să-l lovească vrăjmașul și îndată să-și îndrepte armele înspre acea parte. Și să nu aștepte odihnă, toată viața sa, chiar dacă Domnul i-o va da de multe ori. Cu toate acestea, el nu trebuie să slăbească, ci să vegheze necontenit, precum soldatul în vremea luptei. Căci o singură clipă are atâta valoare și aduce în suflet atât de mult folos, cât nu aduce un an întreg; la fel și cu paguba, dacă omul nu ia aminte.
Extras din Mărturii ale experienței monahale– Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos.
