Ascultare desăvârșită

„Odată, pe când mă aflam la Sfânta Ana Mică, am fost cuprins de o înfricoşătoare şi nesuferită durere de dinţi. Am răbdat cât am putut, iar când am ajuns la capătul răbdării, i-am mărturisit aceasta stareţului şi l-am rugat fierbinte să-mi dea binecuvântare să merg la dentistul de la Karyes, pe atunci evlaviosul monah Nichita. Dar stareţul, pentru a mă încerca, mi-a spus:

– Nu, nu ai binecuvântare.

Am plecat la chilie şi aşteptam să simt o uşurare, dar durerea se înteţea. Sufeream un adevărat martiriu. Numai cei care l-au trăit ştiu. L-am rugat din nou pe stareţ să mă lase la dentist, dar acela s-a prefăcut că şovăie să-mi dea binecuvântare şi m-a pus puţin la încercare spunându-mi că nu am deloc răbdare. Dar în cele din urmă mi-a spus:

– Fie, dimineaţă vei merge cu corabia ca să o scoţi, dar te vei întoarce tot cu corabia după-amiază. Ai înţeles?

– Să fie binecuvântat, gheronda.

A doua zi dimineaţa am luat binecuvântare şi am plecat. Când am ajuns în Dafni şi am întrebat cum se poate ajunge la Karyes, mi-au răspuns că numai pe jos. Pe atunci încă nu existau maşini în Sfântul Munte. Atunci am spus: „Pentru rugăciunile stareţului meu, Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă!” şi în scurtă vreme am ajuns la Karyes. Când am ajuns la cabinetul stomatologic, am văzut că înăuntru aşteptau mulţi pacienţi. Fiindcă mă grăbeam, i-am spus părintelui Nichita:

– Te rog, scoate-mi dintele cât poţi mai repede.

– Nu este atât de uşor, mi-a răspuns acela.

I-am explicat că trebuie să prind corabia pentru a mă întoarce la Sfânta Ana, dar a trebuit să aştept până ce mi-a venit rândul. După ce am terminat am plecat repede la Dafni, unde am ajuns ud de transpiraţie. Dar acolo ce să văd? Cu puţin timp mai înainte de a ajunge, corabia plecase. Am început să strig, să fac semne cu mâna, dar nimic.

Atunci m-am întrebat în sinea mea:

– Oare acum eşti îndreptăţit să întârzii?

– Nu.

– Dar ce voi face?

– Ce altceva decât să mergi pe jos, şi asta cât mai repede pentru a ajunge la timp la Sfânta Ana Mică.

Dar pentru a parcurge atât de repede o astfel de distanţă, trebuie să mergi ori cu corabia, ori să ai aripi. Şi astfel am pornit pe jos pe nişte cărări înguste şi abrupte. Deşi am mers foarte repede fără să fac vreun popas, nu am putut ajunge la colibele noastre înainte de a se înnopta. M-am dus direct la chilia stareţului şi am bătut la uşă spunând: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…”, dar nu am primit niciun răspuns. Atunci am început să insist, să strig, dar nimic. Am strigat din nou:

– Gheronda, deschide! Sunt Haralambie!…

Dar nimic. După o vreme s-a auzit dinăuntru o voce care m-a întrebat cu asprime:

– Cine este acesta care ne strică liniştea la această oră?

– Gheronda, eu sunt, Haralambie, ucenicul tău.

– Nu te cunosc. Te rog să pleci şi să nu ne strici liniştea. Dacă ai fi fost Haralambie, la această oră te-ai fi rugat, nu ai fi bătut pe la uşi.

– Gheronda, te rog, deschide. Eu sunt. Nu am prins corabia. Nu am vrut să întârzii…

Apoi am început să plâng în hohote. După ce stareţul m-a lăsat puţin ca să mă încerce, a deschis uşa, m-a îmbrăţişat şi începând şi el să plângă, mi-a spus cu blândeţe:

– Haralambie, ceea ce ai făcut astăzi se numeşte ascultare desăvârşită. Îndrăzneşte, fiul meu, şi Domnul te va răsplăti din belşug.”

Extras din Stareţul Haralambie- Dascălul rugăciunii minţii– monahul Iosif Dionisiatul,  Editura Evanghelismos, 2005.