Atitudinea Sfântului loan de Kronstadt faţă de confesiunile neortodoxe

Sfântul loan de Kronstadt, preot rus, duhov­nic şi propovăduitor râvnitor al Evangheliei, a trăit la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. A fost înainte-văzător şi făcă­tor de minuni.

Se îndeletnicea cu slujirea zilnică a poporului aflat în suferinţă. Marea lui iubire pentru Hristos l-a obligat să spună adevărul despre Ortodoxia care mântuieşte şi despre erezii şi secte, care nu pot asigura mântuirea.

Este necesar să aparţinem Bisericii lui Hristos, al cărei cap este împăratul Atotţiitor, Biruitorul iadului, Iisus Hristos. Împărăţia Lui este Biserica, formată din comuniunea Sfinţilor care s-au mutat în Ceruri, şi a tuturor creştinilor ortodocşi care se nevoiesc pe pământ, luptând împotriva începătoriilor, a puterilor şi a stăpânitorului veacului acestuia… Neortodocşii, chiar şi o mare comuni­tate de neortodocşi, nu se pot înrola în războiul acesta. Fără a-L avea pe Hristos Cap, nu se poate face nimic împotriva acestor uneltitori şi vrăjmaşi cumpliţi, care sunt încontinuu treji şi au învăţat cu desăvârşire ştiinţa războiului lor.

Creştinul ortodox are un sprijin puternic în lupta aceasta: mai întâi de la Dumnezeu şi de la sfinţii Săi, care i-au biruit pe vrăjmaşi cu puterea harului lui Hristos, iar apoi de la Biserica Ortodoxă de pe pământ, de la păstorii şi învăţătorii ei, de la Taine şi de la rugăciunea de obşte. Biserica lui Hristos, de care cu mila lui Dumnezeu aparţinem și noi, este un astfel de ajutor în lupta creştinului împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.

Biserica este singurul Trup, al cărei Cap este Însuşi Domnul Iisus Hristos, iar sufletul este Sfântul Duh, care dă viaţă, luminează, curăţeşte şi întăreşte toate mădularele acestui mare trup, ce se luptă pe pământ.

Biserica adevărată rămâne una şi neseparată, şi singura care mântuieşte. Aceasta este Biserica Ortodoxă Răsăriteană.

Nicio altă confesiune creştină, în afară de Ortodoxie, nu poate să-l aducă pe creştin la desă­vârşirea vieţii creştine şi să întregească curăţirea de păcate, conducându-l la nestricăciune, deoa­rece celelalte religii ţin nedreptatea drept adevăr (Romani 1, 18). Ele au amestecat superstiţia şi minciuna cu adevărul şi nu deţin acele mijloace date de Dumnezeu pentru curăţire, pentru sfinţi­re, pentru renaştere şi reînnoire, pe care le deţine Biserica Ortodoxă.

Fiecare cădere, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, începe prin mândrie: omul nesocoteş­te o poruncă şi atunci păcătuieşte în faptă. Aşa s-a întâmplat şi cu Schisma Apusului: înainte de aceasta, papa şi papistaşii au devenit mândri şi s-au ridicat pe ei într-atât, încât s-au gândit să-L judece pe Însuşi Hristos, pe Însăşi Înţelepciunea lui Dumnezeu, Învăţătorul ceresc. Mândria lor a ajuns în punctul de a schimba unele cuvinte, po­runci şi rânduieli ale Sale. Hristos spune că Duhul purcede de la Tatăl, pe când catolicii, luteranii şi anglicanii spun că purcede de la Tatăl şi de la Fiul.

Rupându-se de Tradiţia Sfântului Duh, pier­zând criteriul interior al adevărului şi principiul sinodal al Bisericii, latinii, deoarece aveau nevoie de un nou tip de putere, au născut o nouă putere pentru a învăţa Credinţa: pe infailibilul papă de la Roma, „reprezentantul lui Hristos”.

„Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfâr­șitul veacului” (Matei 28, 20). Însuşi Domnul este mereu prezent în Biserica Sa. Atunci de ce mai e nevoie de un reprezentant-papă?

Ca o erezie de căpătâi, catolicismul încearcă să includă în sistemul lui teologic texte din Sfânta Scriptură, tălmăcindu-le în afara Sfintei Tradiţii, de care sunt lipsiţi.

Punctul central al mândriei catolicilor şi al dogmelor lor mincinoase, în administraţie şi în în­văţătura morală, este primatul papal, tălmăcirea închipuită şi greşită a cuvântului Mântuitorului: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Trebuie să-l înţelegem ca piatră de temelie pe Însuşi Iisus Hristos: „Iar piatra era Hristos” (I Corinteni 10, 4).

Papa şi papistaşii, convertindu-i pe toţi cato­licii la erezie, au făcut-o pe aceasta de neîndrep­tat, fiindcă papa, cu toate că are greşelile lui, este recunoscut ca fără de greşeală de către Biserica Catolică şi astfel nu este cu putinţă să fie corectat de cineva care gândeşte contrariul.

Este cu adevărat posibil ca cineva să unească ceva ce nu poate fi unit, minciuna cu adevărul?

Catolicii, prin faptul că-l recunosc pe papa ca și cap al Bisericii, au pierdut adevăratul Cap al Bisericii – Hristos – şi au rămas fără Cap. Întreaga istorie a papalităţii mărturiseşte că catolicii nu au Cap… Luteranii s-au despărţit şi au rămas fără Cap, anglicanii la fel. Nu au Biserica… iar Veliar îi războieşte cu puterea şi uneltirile lui şi îi menţine în rătăcire şi în pierzanie. O mulţime de oameni pier în ateism şi în viciu.

Am primit de la Dumnezeu talantul Ortodoxiei, spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră. Cum folosim şi înmulţim acest talant? Îi mulţumim Domnului? Care este natura pocăinţei noastre? Ce fapte bune facem? „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalmi 13, 3)”.

(Fragmente din articolul lui A. Vladimirov din revista „Cerkovnaia Zizn”, voi 1-2, 1994)