Duhul Sfânt…Mângâietorul (II)

Și astfel din inimă, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viață dătător prin omul, în tot întregul lui, atât trupește cât și duhovnicește. Urmează de aici faptul că trupul credinciosului se va face o armă pentru duhul omului, și duhul omului o armă pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curațit, luminat, întărit și va fi făcut fără de moarte prin acești curenți ai Duhului, așa încât toate gândurile sale, întreaga iubire și lucrare se vor îndrepta către viața veșnică. Curentul vieții sale va curge în veșnicie, și acela al veșniciei în viata sa. Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, “înca nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”. Adică: Duhul Sfânt încă nu fusese dat credincioșilor, cu toate că El era cu Iisus. Duhul Sfânt încă nu-Și începuse lucrarea Sa în lume, întru toată plinătatea Sa și întru toată puterea Sa. Căci Domnul Iisus încă nu fusese preaslăvit: jertfa Lui pentru omenire încă nu se sfârșise, și lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor încă nu se sfârșise.

În rânduiala mântuirii omului, Tatăl este pe deplin lucrător în lume când El Își trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrător în săvârșirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, și Duhul Sfânt este pe deplin lucrător în întemeierea, sfințirea și continuarea lucrării Fiului. Dar aceasta nu înseamnă ca, atunci când Tatăl este lucrător, Fiul și Duhul nu sunt; ca atunci când Fiul este lucrător, Tatăl și Duhul nu sunt; și atunci când Duhul este lucrător, Tatăl și Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toată plinătatea lucrării Sale pe pământ, Tatăl și Duhul erau împreună lucrători cu El, așa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, și așa cum spunea Domnul Însuși: “Tatăl Meu lucrează … și Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatăl și Fiul lucrează împreună și în același timp. Duhul Sfânt face la fel, așa cum se vede din făgăduința Domnului Iisus că El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Săi, și ca El Însuși va ramâne cu ei “în toata vremea pâna la sfârsitul lumii”. Dumnezeirea Treimică este deoființă și nedespărțită dar, în raport cu lumea zidită, Dumnezeirea Își săvârșește lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostază Dumnezeiască și alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a făgăduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, așa încât se poate spune că făgăduința a venit atât de la Duhul Sfânt cât și de la Fiul.

Să vedem acum în ce chip s-a împlinit această făgăduință, și cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, Căruia Îi închinam noi astăzi această sărbatoare sfântă.
“Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc”. La porunca Domnului lor, Apostolii au rămas în Ierusalim, și au așteptat “putere de sus” care să le spună ce vor urma să facă. Ei erau uniți în suflet și în rugăciune, toți ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este mulțumit sufletul îi deosebește sau îi face pe oameni asemănători; și mulțumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una și aceeași lucrare; sufletele lor erau pline de laudă a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplaseră, și cu așteptarea celor ce urmau să se întâmple.

“Și din Cer, fără de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toata casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt”. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngerești? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pământ, ci din Cer; nu din vânturile pământești ci de la puterile cerești. Acest zgomot arată pogorârea Împăratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul. Duhul nu este foc, după cum nici porumbel nu este. El S-a arătat la Iordan “în chip de porumbel”, și acum Se arată ca un “foc”; în primul caz pentru a semnifica întreaga înțelepciune și curăția Domnului Iisus, peste Care S-a pogorât, și aici pentru a semnifica putere ca de foc, căldura și lumina: o putere care arde păcatul, o căldură care aprinde inima și o lumină care luminează mintea. Duhul nu are trup, și nu primește nici un fel de trup, ci Se arată, potrivit trebuinței, în chip materialnic, care simbolizează cel mai bine sensul momentului. De ce, în această împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperitt în chipul limbilor de foc, astfel că s-a așezat câte o limbă de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lămurit din ceea ce urmează: “Și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”. Iată cum se lămurește faptul că Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc.

Prima Sa lucrare a fost să dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul că, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pământului, așa cum a arătat lămurit Domnul după Învierea Sa, poruncind ucenicilor Săi: “Mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru că iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul și Îl răstignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însuși a făcut o nouă alegere dintre toate popoarele de pe pamânt, zidind un nou popor ales, nu care să aibă o singură limbă, ci un singur duh, un “popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu”. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos să fi mers să învețe toate neamurile dacă nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acești misionari ai Evangheliei, au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a înțelege și vorbi în limbi străine. Ca oameni simpli, ei cunoșteau numai limba aramaică, limba lor maternă, și nici o altă limbă. Dacă aceștia ar fi învățat multe alte limbi în chip obișnuit, când le-ar fi învățat? Nu le-ar fi trebuit viața întreagă ca să învețe atât de multe limbi câte i-a învățat pe ei într-o clipă Duhul Sfânt? Căci iată cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: “Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lânga Cirene, și romanii în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi!”. “Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Și toți erau uimiți și nu se dumireau”. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simplă, cu căutatura simplă și cu haine simple, și fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slăvit în limba sa! Cum puteau să nu se minuneze? Cum puteau să nu fie uimiți? Unii dintre ei, neștiind cum să deslușească ceea ce se întâmpla, au început să spună că Apostolii erau beți. Dar, așa cum se întâmplă adesea, oamenii cinstiți par beți celor beți, și oamenii cu gândire dreaptă par nebuni celor nebuni. Legați de pământ și beți cu de-ale pământului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fuseseră umpluți de Duh Sfânt, și care, ca purtători de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul să spună? Oamenilor obișnuiți nu le plac surprizele, și atunci când vin surprizele aceștia le întâmpină fie cu mânie, fie cu batjocură. Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel războinic, care dă buzna în casa altui om. El intră în casa a cărei ușa se deschide de bunăvoie, și acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag și îndelung așteptat. Apostolii L-au așteptat cu mult dor, și Acesta S-a pogorât peste ei și Și-a făcut sălaș în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu răcnet de amenințare, ci cu strigăt de bucurie.

O, frații mei, cât de mult Se bucură Duhul Sfânt, cu bucurie de negrăit prin cuvânt, când află suflete curate care sunt deschise Lui și ard de dorul Lui! Cu strigăt de bucurie, El Se sălășluiește în ei și le dă lor darurile Lui cele bogate. El intră în ei ca un foc, ca să ardă de tot ultimele rămășițe ale seminței păcatului; pentru ca lumina să-i lumineze pe ei cu lumina cea cereasca care nu apune niciodată; pentru ca fierbințeala să-i încălzească pe ei cu căldura sfântă a iubirii, cu care se încălzesc cetele îngerilor în Împărăția lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: “Precum lampa, deși este plină cu ulei și are fitil, rămâne în întuneric dacă nu este aprinsă cu foc, tot așa și sufletul este stins și întunecat până când este atins de lumina și de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuință la vremea aceea.

Dar mai târziu, tot ca răspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei și alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul înțelepciunii, darul vorbirii, darul îndurării, darul păcii lăuntrice, darul statorniciei în credință și în nădejde, darul iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelsugare și cu bucurie mare, nu numai Apostolilor, ci și urmașilor lor și tuturor sfinților din Biserica lui Hristos până în ziua de astăzi, toate astea după nevoia și curăția oamenilor.

Prin lucrările Sale pe pământ, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatălui, cât și Duhului Sfânt. De la primele zile ale viețuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse această bucurie pe care a simțit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a făcut pentru Acesta prilejul de a fi lucrător printre oameni în toata plinătatea puterii Sale. Cu adevarat, El era lucrător în toata vremea și în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încătușați de păcat de la căderea lui Adam în păcat până la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stăvilită și stingherită de păcatele oamenilor. El urma o cale strâmtă printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vieții, pentru ca acesta să nu se isprăvească cu totul. El a lucrat și prin legile firii, și prin legile oamenilor, prin prooroci și împărați, prin artiști și înțelepți – în măsura în care puteau, și voiau, ca să se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cădeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în țărâna pământului, aceasta era din căldura cu care El înflăcara inimile oamenilor. Oricând un om înțelept avea o străfulgerare a cunoașterii Celui Unul, Dumnezeu Cel Fără de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta, vreo alegorie a vieții care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca să vadă adevărul dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui dătătoare de viață. Ori de câte ori omul, care este cu adevărat demn, cu credința în Dumnezeu și jertfelnic, a apărat dreptatea și adevărul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fără însuflețire ori bucurie mare. Acestea fuseseră numai fărâmituri aruncate întemnițaților celor flămânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul păcatului și al morții, și a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Săi înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunați, împărătești, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigăt de bucurie și în plinătatea puterii Sale, Și-a făcut sălaș în ei. Duhul Sfânt, care era încă mâhnit de păcatul lui Adam, a început încă o dată lucrarea Lui nestrâmtorată a puterii și însuflețirii între oameni.

Pentru o mai bună înțelegere, vă poate ajuta această asemănare: soarele strălucește iarna și primăvara, dar lumina și căldura lui nu poate face să crească nimic prin zăpada iernii. Cu toate acestea, același soare, care trimite aceeași căldură și lumină, face să încolțească și să crească toate semințele semănate. Oamenii de știință ne spun că partea pământului, acolo unde este iarna, se îndepărtează de soare, că zonele acoperite cu zapadă sunt așezate mai departe de soare, și că acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat, și razele nu ajung nemijlocit. Primăvara, acea parte a pământului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zăpadă se apropie de soare, și lumina și căldura soarelui ajung ca raze directe.

De la Adam până la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pământul iarna. Duhul Sfânt dădea lumină și căldură dar, din pricina răsucirii păcătoase a sufletului omului și a îndepărtării lui de Dumnezeu, acesta a rămas înghețat, și nici un fel de roadă nu putea înmuguri și crește din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului și l-a adus aproape de Dumnezeu, a curățit gheața și zăpada de pe el, l-a arat și a semănat în el sămânța sfântă.Și atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primavara, să nască și să pună în priveliște, prin puterea Lui, roade dulci și minunate în câmpul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodată să facă minunile cu care primăvara împodobește pământul. Și în același chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, viețuind cu sufletele păcălite de gheața și zăpada înșelării de sine; nu pot crede niciodată darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobește pe cei care se apropie de El, și se așează sub razele nemijlocite ale luminii și căldurii Lui dumnezeiesti. Cum ar putea un eschimos, care s-a născut și a trăit toată viața în gheață și zăpadă, să creadă călătorul din pământurile sudice, când acesta îi vorbește despre copaci și pomi în floare, și pajiști acoperite cu flori multicolore, și despre coline verzi? Tot la fel, nici oamenii dintr-o țară îndepărtată de Dumnezeu, înghețată și întunecată de păcat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când aceștia începeau să anunțe veștile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din Cer: despre Tatăl Care cheamă la El pe toți cei care vor să se numească fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume ca om, a trăit printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morți întru putere și S-a înălțat întru slavă; despre Duhul Sfânt, Care S-a pogorât peste ei și le-a dat lor daruri cerești; despre țara plină de lumină, fără de moarte, din Cer, de care ne desparte numai păcatul; despre curăția vieții care este căutată la noi pentru ca să ne putem întoarce în țara noastră cea cerească și să ne facem însoțitori și frați ai îngerilor în viața veșnică.

Unii credeau în aceste vești pline de bucurie; alții nu. De la Sfinții Apostoli au curs râuri de apă vie prin toată lumea. Unii s-au apropiat și au băut din destul din această apă vie; alții nu au băut. Apostolii umblau printre oameni ca niște dumnezei, făcând minuni, alinând fiecare întristare și tămăduind fiecare slăbiciune, propovăduind pocăința și iertarea de păcate. Unii i-au primit cu bucurie, dar alții i-au prigonit cu mânie și batjocură. Cei care i-au primit au simțit împărtașirea lor cu Duhul Sfânt și lucrarea Lui în ei. Și așa Poporul Sfânt sporea ca număr, și Biserica lui Dumnezeu se lățea și se întemeia în lume. Așadar sămânța a încolțit și a dat roadă. Așadar casa adevărului, a cărei piatră de temelie era Domnul Iisus, a fost sfințită de către Duhul Sfânt și s-a întins în toate cele patru colțuri ale pământului, turnurile sale ajungând până la cele mai mari înălțimi ale Cerului.

Sărbătorind astăzi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârșită pentru Dumnezeu-Fiul, cu bucurie și ascultare nesfârșită, dorea să coboare pe pamânt și să ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, să pomenim în laude de înălțare pe Preasfânta Fecioara Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli. Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserică, ca și împărtașirea de un singur gând, a Sfinților, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca prea-aleasă. “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioară. Și ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat naștere Rodului Celui Preaslăvit, mireasma căruia străbate cerul și pământul, și prin care toți credincioșii sunt hrăniți de la primul până la ultimul.

O, Preasfântă și Preacurată Maică a Domnului, tu, zorii și leagănul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie și ascultare, ocrotitoarea și mijlocitoarea noastră înaintea tronului lui Dumnezeu, roagă-te neîncetat pentru noi, dimpreună cu Sfinții Apostoli!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino peste noi, și Te sălășluiește întru noi, și viețuiește întru noi ca putere, lumină și căldură, ca viață a noastră și bucurie a noastră! Curățește-ne pe noi de toată întinăciunea, și Bunule, mântuiește sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie și gurile noastre de laude, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl și cu Fiul – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.

Total
97
Shares
Previous Post

Duhul Sfânt…Mângâietorul (I)

Next Post

Atitudinea Sfântului loan de Kronstadt faţă de confesiunile neortodoxe

Related Posts