Am slujit în parohia Visuia. Întotdeauna L-am simțit pe Dumnezeu mai prezent în parohiile de la țară decât în cele de la oraș. Poate pentru că El e mai prezent în toată zdroaba muncii de la câmp decât într-un job urban.
Când a venit momentul de dinainte de Liturghie, unde îi pomenim pe cei vii și pe cei adormiți, cu numele, astfel încât fiecare să aibă câte-o părticică de pâine lângă Hristos, am zărit un colț de prescură plămădită cu mâini ostenite, ce aștepta să fie frânt și să se transforme în dorințe, dragoste și dor, cumva fiecăruia după casa și trebuința lui.
O pâine cuminte și grea. Doar trebuia să fie în stare să-i cuprindă pe toți pe care urma să-i pomenim.
Știți când începe Liturghia? Când femeile obosite de truda și zăduful zilei, iau o măsură de făină și fac din ea culcuș pentru drojdia ce va dospi toată frământătura. Din momentul ăsta, totu-i slujbă.
Cuptorul de cărămidă, știind asta, se comportă cu aluatul ca și cum ar fi deja acolo „Cel mititel, înfășețel, în scutec de bumbăcel…”.
Cred că psalmistul David, înainte să spună „gustați și vedeți că e bun Domnul”, abia ce mâncase pâinile punerii înainte.
Azi am înțeles mai exact de ce Dumnezeu a ales să se sălășluiască tocmai în pâine…
Sursa: Facebook
