Bătrânul Ianis pescarul şi bărcuţa

Acolo unde pescuia, acest frate s-a întâmplat să cunoască un bătrânel, care era de meserie pescar. Avea şi o bărcuţă frumoasă pe care, din cauza bătrâneţii, nu mai avea putere să o folosească.

Părintelui N., pescarul obştei, i s-a făcut milă de bătrânel, care nu avea pe nimeni să îl îngrijească, dar i s-a lipit inima şi de bărcuţa aceluia. Aşadar, ce s-a gândit să facă? S-a dus la stareţ şi l-a rugat fierbinte să-l ia pe bătrânel la ei ca să-l îngrijească, iar drept răsplată să le dea bărcuţa, de care aveau atâta nevoie. Dar înţeleptul stareţ i-a răspuns:

– Nu te lipi cu inima de barcă, pentru ca să nu cazi în păcat.

Dar fratele stăruia:

– Nu vedeţi, gheronda, ce frumoasă este bărcuţa? Vă voi aduce şi peşte proaspăt…

După multe insistenţe ale ucenicului, stareţul a cedat, dar i-a spus:

– Bine, adu-l pe bătrânel! Dar să-l îngrijeşti tu.

– Să fie binecuvântat!

Aşa s-a şi făcut. Într-adevăr părintele N. aducea regulat şi peşte proaspăt şi-l îngrijea şi pe bătrânel cu multă sârguinţă. Însă n-au trecut multe zile şi pe bătrânul Ianis l-a apucat o diaree atât de puternică, încât nu apuca să ajungă la toaletă, ci se murdărea nu numai pe sine, ci şi camera în care locuia. Iar aceasta se repeta de mai multe ori pe zi.

Până atunci părintele N. nu se simţise îngreuiat în slujirea bătrânului, dar de îndată ce acesta a început să se murdărească, a ridicat mâinile în sus neştiind ce să facă. El singur o ceruse, iar acum trebuia să o suporte. Şi era firesc ca părintele N. să se scârbească de neputinţa bătrânului, căci puţini sunt cei care au darul de a îngriji pe bolnavi fără să se scârbească. Şi astfel părintele N. s-a hotărât să se lipsească şi de bătrânul Ianis şi de barca lui. A alergat aşadar la stareţ şi i-a spus:

– Gheronda, am spus că purtăm grijă de bătrânel, dar nu chiar aşa, să facă pe el atât de des.

– Şi ce vrei să facem, fiul meu?

– Gheronda, m-am gândit să-l duc înapoi, acolo unde l-am găsit. Mă lipsesc şi de el şi de barca lui.

– Ce ai spus? Nu m-ai rugat tu să-ţi dau binecuvântare să-l îngrijeşti? Iar acum vrei să-l alungi? Vezi pe acest bătrânel care se murdăreşte? În persoana lui Îl găzduim pe Hristos. Dacă îl alungăm pe acesta, înseamnă că Îl alungăm din casa noastră pe Hristos. Hai, pleacă! Lasă-l în seama mea, iar altă dată să înveţi să nu-ţi mai impui voia ta.

După ce părintele N. a plecat, stareţul l-a chemat pe Părintele Haralambie.

– Haralambie, de astăzi înainte îl vei îngriji pe bătrânul Ianis.

– Să fie binecuvântat!

„Din acea zi, povestea Stareţul mai târziu, au început chinurile mele. L-am îngrijit de dragul ascultării, dar nu am putut să nu judec, fie şi puţin pe fratele meu: «Ce înseamnă aceasta? El să aducă ispita, iar eu să o duc în spate.» Dar m-am biruit pe mine însumi şi am înăbuşit acest gând. Mă împotriveam lui zicându-mi: «Ia aminte, Haralambie, că-L slujeşti pe Hristos. Dacă dispreţuieşti pe acest bătrânel, pe Hristos Îl dispreţuieşti. Strigă toată noaptea cât vrei ca să te miluiască şi înlăuntrul tău vei auzi răspunsul: „Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui” şi „Întrucât aţi făcut acestor fraţi ai Mei mai mici, Mie mi-aţi făcut.” Ia aminte, că din nou dai examen. Vezi să nu rămâi repetent.»

Cu astfel de cugetări m-am liniştit şi am început să mă îngrijesc de ascultarea mea. Nu spălam numai o grămadă de pantaloni în fiecare zi, ci şi pe bătrânel, precum şi dâra ce o făcea acesta din cameră până la toaletă. Mă scârbeam ca un om. În primele două zile m-am ţinut de nas, dar apoi s-a întărit atât de mult rugăciunea în mine, încât simţeam o bucurie aşa de mare, de parcă Îl slujeam pe Însuşi Hristos. Însă lucru minunat a fost că deşi la început mă ţineam de nas din pricina mirosului urât, deodată am simţit o mireasmă plăcută la fel cu cea care iese din sfintele moaşte, dar mult mai puternică. Vă încredinţez că spălam pantaloni plini de mizerie şi cu pumnii strângeam necurăţia, dar această mireasmă era atât de puternică, încât biruia acel miros urât. Mă îmbătam de această mireasmă, atât de puternică era. De îndată ce mi s-a întâmplat aceasta, am alergat la stareţ ca să-i mărturisesc. Iar acela mi-a spus:

– Ai citit în Everghetinos despre acea nebună pentru Hristos, care trăia într-o mănăstire şi despre care celelalte călugăriţe credeau că este într-adevăr nebună? Acestea nu numai că o batjocoreau şi o loveau, dar o puneau să cureţe şi toate necurăţiile şi ieşitorile din mănăstire. Ea avea acest har şi pentru aceasta cu cât o dipreţuiau, cu atât se bucura mai mult. Iar ţie Dumnezeu ţi-a dat acest har numai şi numai pentru mărinimia şi ascultarea ta.”

Dar să vă spun şi ce s-a întâmplat mai apoi cu bătrânul Ianis.

Din ziua în care bătrânelul a avut acea neputinţă, stareţul Iosif a început să se roage cu căldură lui Dumnezeu spunând: „Doamne, Tu ni l-ai trimis şi de aceea eu nu pot să-l alung. Rânduieşte Tu cum ştii mai bine.” Nu peste mult timp bătrânelul le-a spus că vrea să plece. Atunci noi i-am spus:

– Omule al lui Dumnezeu, unde vrei să mergi în halul acesta?

– Nu vă interesează pe voi. Vreau să plec. Duceţi-mă acolo unde m-aţi găsit!

Şi fiindcă bătrânul insista strigând şi răcnind, stareţul a spus:

– Acum, fiii mei, putem să-l ducem acolo unde l-am aflat. Nu mai avem nicio răspundere. Această rezolvare este de la Dumnezeu.

Extras din Stareţul Haralambie- Dascălul rugăciunii minţii– monahul Iosif Dionisiatul,  Editura Evanghelismos, 2005.