Preot Constantin Sturzu
Anul acesta, cum sigur știți, nu mai putem vorbi despre zilele din miezul lui octombrie ca despre zile dedicate pelerinajului la racla cu sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva. Cel puțin, la ora la care scriu aceste rânduri, printr-o decizie nedreaptă și discriminatorie a autorităților, le este interzis de către forțele de ordine accesul în curtea Catedralei Mitropolitane tuturor celor ce nu au reședința în municipiul Iași. Cu îngăduința dumneavoastră, aleg să-mi mângâi durerea cu pasaje din texte pe care le-am scris anii anteriori despre Sfânta și despre pelerini. Și mă mai consolează gândul că măcar în Rai nu se intră pe bază de buletin.
***
Copilă fiind, a auzit în biserică un cuvânt din Evanghelie: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Nu l-a văzut ca pe un îndemn la resemnare, la acceptarea suferinţei. A primit cuvintele ca pe o şoaptă de iubire. Inima i-a fost străpunsă şi s-a privit pe sine cu alţi ochi. Protopărinţii Adam şi Eva s-au văzut goi când s-au despărţit de dragostea lui Dumnezeu. Şi şi-au cusut haine din frunze de smochin. S-au temut, auzind glasul Domnului, şi s-au ascuns printre pomii Raiului (cf. Facerea 3, 7-11). Şi Parascheva L-a auzit, iată, grăind, dar ea nu s-a ascuns, ci a ieşit la lumină. S-a văzut pe sine îmbrăcată cu hainele bogăţiei pieritoare şi mincinoase. Le-a dezbrăcat de dragul Lui şi le-a dăruit unor copile sărace luând, în schimb, hainele lor zdrenţuite. Mai mult, când a ajuns la vârsta la care alte fete-şi caută soţ, ea a împărţit la cei nevoiaşi toată zestrea ei. Ce nuntă a mai fost atunci în Cer! Apoi a plecat să caute pe Mire. Zi şi noapte a suspinat după El. S-a dus şi în locurile Lui natale. Şi-a lipit buzele de pământul pe care au păşit sfintele Lui picioare, în Ierusalim, la Iordan… După logodna cu El, s-a întors acasă, în Epivata. La 27 de ani, un alai de îngeri o petrecea deja în cămările Împărăţiei. Pe ea, Sfânta-n-toate-ndrăgostită Parascheva.
***
Paradigmatic modul în care fiecare vede ce se întâmplă la Iaşi, în miezul lui octombrie. Unii văd îmbulzeală şi mentalităţi de ev mediu, alţii pelerini care impresionează prin răbdare, comuniune, frumuseţe sufletească. Unii văd comerţ religios, alţii binecuvântarea de a putea cumpăra o icoană sau o carte de folos duhovnicesc. Acolo unde se vorbeşte blasfemator de cadavru şi de oase, cei mai mulţi văd trup neputrezit prin harul şi mireasma Duhului Sfânt. Unii se scârbesc, alţii se sfinţesc.
***
Pentru o mai bună organizare şi pentru a avea o imagine cât mai concretă asupra dimensiunii rândului pelerinilor, se marchează cu cifre stâlpii care susţin reţeaua electrică şi care străjuiesc întregul traseu. Între stâlpi sunt cam 50 de metri. Anul acesta, au fost momente în care rândul trecea binişor de stâlpul 60. De la an la an, pelerinii s-au familiarizat cu acest sistem, încât mulţi întreabă, înainte de a se porni spre rândul de pelerini: „Pe la ce stâlp s-a ajuns acum?”. Această nevoinţă a lor, faptul că stau atâtea ore în picioare e cu atât mai mult de apreciat cu cât trăim vremuri în care omul contemporan e tentat să evite, din comoditate, orice fel de osteneală. Dacă la supermarket trebuie să aştepte 10 minute la un rând, deja i se pare mult. Încât eu i-am numit, în inima mea, inspirat de unele file de sinaxar, pelerinii-stâlpnici. Sfinţii trecuţi în calendar ca fiind „stâlpnici” sunt cei care au ales un tip de nevoinţă mai neconvenţional, petrecând ani în şir pe un soi de coloană înaltă (cea a Sfântului Simeon Stâlpnicul ajunsese la 16 metri înălţime), fără acoperiş, unde nu se putea sta decât în picioare sau în genunchi.
Sursa: http://doxologia.ro
