Odrăslit de pământul Moldovei, măritul Voievod Ștefan cel Mare a fost cinstit dintotdeauna de către poporul dreptcredincios, care l-a numit „bun, mare și sfânt”. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate- Dumnezeu pedepsind prin el pe cei lacomi și trădători -, sfânt pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creștinătăți și zidirea unui mare număr de biserici și mănăstiri.
Dreptcredinciosul Voievod Ștefan s-a născut la Borzești, din părinți binecredincioși – voievodul Bogdan al II-lea și doamna Maria Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită față de țară și credința strămoșească. în toate câte le făcea, era călăuzit de duhul dreptății și al iertării. Curând după uciderea tatălui său la Răușeni de către Petru Aron, Ștefan cel Mare este chemat la tronul Moldovei. Pe Câmpia Direptate este întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Intru mulți ani de la Dumnezeu să domnești”.
Deci luând Ștefan cel Mare domnia Moldovei cu voia lui Dumnezeu și venind turcii să jefuiască pe la Galați, i-a bătut, luând Cetatea Albă și Chilia. Acesta a fost începutul războaielor cu vrăjmașii creștinătății pe care le-a purtat ca domn al Țării Moldovei, și așa s-a dat Ștefan cel Mare în mâna lui Dumnezeu și s-a sârguit să împlinească voia Sa. Căci nu uita a săvârși, chiar și războaiele, cu frică de Dumnezeu și cu rânduială; și multe războaie a purtat și cu dreptate le-a câștigat, căci câte lupte a avut, atâtea mănăstiri și biserici a făcut.
Iar rânduiala sa aceasta era: înainte de vreo luptă se lega, el împreună cu toți oștenii săi, a posti trei zile cu pâine și apă, spre a se împărtăși cu dumnezeieștile Taine. Și nu uita a pleca la luptă fără icoana Mântuitorului, dimpreună cu icoanele celor doi întâistătători și rugători înaintea Tronului dumnezeirii, adică a Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Botezătorul, care prin pronia dumnezeiască, se găsesc și astăzi la Sfânta Mănăstire Putna. Iar ca armă cerească lua întotdeauna Sfânta Cruce, pe care o însemnase pe toate armele și pavezele oștenilor săi. Și tot în chipul Sfintei Cruci a rânduit a se face toate săbiile oștenilor, ca în lupta cu vrăjmașul cel văzut să biruiască și pe cel nevăzut.
Acest mare și dreptcredincios voievod, apărător al creștinătății, pentru mulțimea sângelui curs în războaie, a ridicat mănăstiri pe locul bătăliilor, ca, în veac, atât călugării, cât și preoții din sfintele altare, să-l pomenească în rugăciune dimpreună cu cei căzuți, binecredincioși sau vrăjmași, așa cum Domnul însuși ne-a poruncit să ne rugăm.
Iar chipul ridicării Mănăstirii Putna, cum spune cronicarul Ion Neculce, acesta a fost: a tras Ștefan Vodă cu arcul dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire; și unde a ajuns săgeata, acolo a făcut prestolul în altar. Și a pus și pe trei boieri de au tras, pe vătaful de copii și pe doi copii din casă; și unde a căzut săgeata vătafului de copii a făcut poarta, iar unde a căzut săgeata unui copil din casă a făcut clopotnița. Iar un copil din casă a întrecut pe marele Ștefan, căzându-i lui săgeata într-un delușor, ce se cheamă „Sion”, care este lângă mănăstire; și a zidit într-acel loc biserică de lemn.
Și a zidit Ștefan Vodă Mănăstirea Putna, să-i fie spre odihnă de veci, lui și familiei lui, și spre mângâiere poporului. Și a adus acolo pe Daniil Sihastrul, sfântul său duhovnic, împreună cu ucenicii săi, toți rugători cu inima și desăvârșiți scriitori de cărți sfinte, căci alte cărți mai frumos împodobite ca ale lor nu s-au mai văzut. Asemenea și Sfântului Simeon Sihastrul, primul său duhovnic, și celor 17 ucenici ai săi le-a înălțat un schit în „Poiana lui Simeon”, care mai apoi s-a numit Mănăstirea Pângărați. Iar după săvârșirea Cuviosului Simeon, a luat moaștele binemirositoare ale sfântului spre păstrare în cetatea Sucevei, capul lui avându-l cu dânsul totdeauna, ca pe un odor de mare preț, pe care în fiecare zi îl tămâia și îl săruta.
Iar în al 17-lea an al domniei sale, s-au ridicat turcii cu multă oaste și au venit în Moldova, ca să-l supună pe domn și să stăpânească acest binecuvântat pământ. Dar iscusit fiind voievodul la războaie, i-a atras într-o mlaștină de lângă Vaslui, la Podul Înalt, unde a zdrobit o oaste de trei ori mai mare decât a sa, căci bunul Dumnezeu a rânduit aceasta, ca prin acest mic popor să smerească împărăția turcească cea păgână și vărsătoare de sânge creștinesc. Dar pentru că știa marele Ștefan Voievod că în urmă se vor întoarce păgânii cu mai mare oaste împotriva Moldovei, a scris scrisoare către toți regii și împărații Europei, cerând ajutor, după cum urmează mai jos:
„Prealuminaților, preaputernicilor și aleșilor domni a toată creștinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată, sau de care ea va fi auzită. Noi, Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor, cărora vă scriu și vă doresc tot binele. Și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor, Mahomed al II-lea, a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supună și să nimicească toată creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman pașa-beglerbegul. Împreună cu acesta se aflau toți curtenii sus numitului turc și mulțime multă din Valahia și domnul Valahiei cu toată puterea lui Asanbeg și Alibeg și Schederbeg și Grababeg și Oșubeg și Valtivalbeg și Serefagabeg, domnul din Sofia, și Cuseranbeg și Tiribeg, fiul lui Isac pașa, cu toată puterea lui de ieniceri. Acești mai sus numiți erau toți căpitanii cei mari, cu ostile lor.
Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Celui atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.
Auzind despre acestea împăratul păgân al turcilor, își puse în gând să se răzbune și să vie, în luna mai, cu capul său și cu toată oștirea sa împotriva noastră și să supuie țara noastră creștinească, pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este țara noastră, va fi pierdută, atunci creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți nouă pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătății, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și în toate părțile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră făgăduim, pe credința noastră creștinească, și cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi pe mare și pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiți gata fără întârziere.
Suceava, în ziua Sfântului Pavel Tebeul, luna ianuarie în 15 zile, la anul 1475, Ștefan Voievod, domnul Țării Moldovei”.
După această scrisoare a sa către mai marii creștinătății, prin care îi ruga de ajutor, de înfrățire și de lepădare a mândriei, n-a primit nici un ajutor de la mândrii stăpânitori ai Europei, dar, cu smerenie și tărie de mucenic, a îndurat înfrângerea oștirii moldovenești la Războieni, fiind oastea păgână de zece ori mai mare. Și a fugit voievodul Ștefan spre Cetatea Neamțului, să-și tragă sufletul și să afle încotro să apuce. Și fiind maica sa în cetate – după cum iarăși scrie Ion Neculce -, nu l-a lăsat să intre și i-a zis că orice pasăre în cuibul ei piere; deci, să se ducă în sus să strângă oaste, căci, cu ajutorul Domnului, izbânda va fi a lui. Și așa, pe cuvântul mamei sale, s-a dus.
Și, mergând în sus pe Moldova, a mers pe la Voroneț, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Și bătând Ștefan Vodă în ușa sihastrului ca să-i descuie, a răspuns sihastrul să aștepte Ștefan Vodă afară până își va isprăvi rugăciunea. Și după ce și-a isprăvit sihastrul rugăciunea, l-a chemat în chilie pe voievod și s-a spovedit Ștefan Vodă la dânsul. Și a întrebat Ștefan Vodă pe sihastru: „Ce vom face, că nu mai putem să ne batem cu turcii? Închina-vom țara la turci, au ba?” Iar sihastrul a zis: „Să nu o închinați, că izbânda este a noastră. Numai după ce vei izbândi, să faci o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, al căruia să fie și hramul bisericii”.
Deci a mers Ștefan Vodă în sus, pe la Cernăuți și pe la Hotin și a strâns la oaste fel de fel de oameni și au purces în jos. Iar turcii, înțelegând că va să vie Ștefan Vodă cu oaste în jos, au lăsat și ei Cetatea Neamțului de a o mai bate cu tunurile și au început a fugi spre Dunăre. Iar marele Ștefan a început a-i goni din urmă și a-i bate, până i-a trecut Dunărea. Și, întorcându-se voievodul, a făcut Mănăstirea Voroneț, cu hramul Sfântul Gheorghe, unde s-a retras și Sfântul Daniil Sihastrul, și, prin lucrare dumnezeiască, s-a rânduit că icoana hramului a fost găsită, în vremea lucrării ei, nefăcută de mână omenească, cu chipul Sfântului Gheorghe.
Iar mai târziu, Ștefan Vodă a zidit Mănăstirea Războieni, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, unde smeritul domn a pus și această pisanie: „Eu și curtea mea am făcut cele ce mi-au stat în putință și s-a întâmplat ceea ce știți. Pe care lucru îl socotesc că a fost după voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat fie numele Lui”.
In Țara Moldovei, Ștefan cel Mare și Sfânt a zidit multe sfinte mănăstiri, precum: Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1470), Mănăstirea Tazlău, cu hramul Nașterea Maicii Domnului (1487), Mănăstirea Voroneț, cu hramul Sfântul Gheorghe (1488), Mănăstirea Borzești (1494), Mănăstirea Popăuți, cu hramul Sfântul Nicolae (1496), Mănăstirea Războieni, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail (1496), Mănăstirea Neamț, cu hramul înălțarea Domnului (1497), Mănăstirea Dobrovăț, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt (1504) și altele.
Iar biserici domnești ridicate de fericitul voievod au fost: Pătrăuți (1487), Sfântul Ioan – Vaslui (1490), Precista Mare – Bacău (1491), Sfântul Nicolae Domnesc – Iași (1492), Sfântul Gheorghe -Hârlău (1492), Bălinești (1493), Cuvioasa Parascheva – Cotnari (1493), Sfinții Apostoli Petru și Pavel – Huși (1495), Sfântul Nicolae din Dorohoi (1495), Sfântul Ioan Domnesc – Piatra Neamț (1498).
Ca voievod, Ștefan cel Mare și Sfânt a făcut multe milostenii celor săraci, răsplătind și pe ostașii săi cu averi și moșii, iar mai vârtos răsplătea după faptele de vitejie din război. Așa pe Purice Aprodul, ce l-a scăpat de moarte într-o bătălie cu ungurii, miluiți fiind de Dumnezeu de au scăpat cu viață, l-a făcut boier, armaș mare, și din el s-a tras mai apoi neamul Movileștilor. Așa și pe Burcel, care, fiind sărac, ara pământul în zi de sărbătoare, neavând plug să are, l-a miluit cu plug și cu moșie și s-a dus cu pace la Sfânta Liturghie, că era Duminică, iar sfântul voievod venise la dumnezeiasca slujbă în târgul Vasluiului.
Și nu numai oștenilor credincioși le-a dat dări și milostenii, ci a zidit din temelie și a miluit multe mănăstiri în Țara Moldovei, în Țara Ardealului, în Țara Valahiei, pe la Sfintele Locuri și în Sfântul Munte al Athosului. Iar egumenului Mănăstirii Zografu i-a trimis scrisoare, împreună cu dania sa ctitoricească: Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, Cel ce vede toate, sfânta mănăstire și biserică a lui Dumnezeu, egumenul și preoții și toți frații întru Hristos ce viețuiesc acolo să ție și să împlinească acest așezământ, după rânduiala Sfintei Biserici și după dorința noastră, cum vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, după datina Sfinților Părinți și după așezământul Sfintei Biserici, și să scrie și pe doamna mea și pe copiii noștri dăruiți de Dumnezeu, Alexandru și Elena și să stea în sfântul pomelnic, precum este scris. Și iarăși, până când va fi mila lui Dumnezeu Atotțiitorul asupra noastră și vom fi în viață pe lumea aceasta, sfânta biserică să ne cânte sâmbătă seara un Paraclis și Duminica la prânz să se dea băutură. Marțea să se cânte Liturghie și la prânz să se dea băutură; și să se pomenească în fiecare zi la Vecernie și la Pavecerniță și la Miezonoptică și la Utrenie și la Liturghie și la Sfânta Proscomidie și unde este obiceiul Sfintei și dumnezeieștii Biserici. Aceasta să ni se facă atât cât vom fi în viață.
Iar după trecerea anilor noștri, după trecerea vieții noastre, în primul an să ni se facă și să ni se cânte Sfântul Parastas în sobor, și apoi și celelalte slujbe de a treia zi, și asemenea la a noua zi, la a douăzecea zi, la a patruzecea zi și la jumătate de an și iarăși la un an. Iar după trecerea unui an de atunci, să ni se cânte în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara la parastas și colivă și băutură să se dea, iar dimineața la Sfânta Liturghie, iarăși colivă și la prânz, băutură spre mângâierea fraților. Aceasta să rămână cât va. dăinui sfânta mănăstire”.
Iar călugărilor de la Mănăstirea Neamț le-a dat rânduială, pentru ctitorirea bisericii mari și a chiliilor: „In fiecare miercuri seara, călugării și egumenul din Mănăstirea Neamțu să ne cânte nouă și doamnei Măria un parastas, iar joi o Liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”.
Sfințenia și-a arătat-o chiar și în faptele socotite a fi fără duhul blândeții, precum izgonirea din țară sau osândirea spre moarte a trădătorilor. Iar întru acestea, fiind la mijloc soarta neamului și a pământului strămoșesc, arătat a fost că lucru cu dreptate a săvârșit, căci de s-ar fi milostivit spre un om ar fi pierit o țară și un neam sub loviturile mișelești ale păgânilor și răucredincioșilor. Și precum trupul trebuie înfometat și slăbit pentru a scoate patima din el, ori precum Sfântul Ilie a ucis cu mâna lui pe slujitorii idolești spre a feri poporul de necurăția închinării la idoli, așa și acest sfânt voievod, cu dreptate a izgonit și a pedepsit aspru pe cei ce ieșeau din dumnezeiasca ascultare, asemănându-se cu Iuda vânzătorul.
Dar n-a uitat să fie iertător și milostiv cu toți cei care se pocăiau și își cereau iertarea din mâinile sale, precum Însuși Hristos a făcut cu Petru după lepădarea sa, ori cu Proorocul David după ce acesta a săvârșit adulter cu femeia lui Urie. Așa îi scrie voievodul vornicului Mihu, fugit mișelește din țară, dar care voia să se întoarcă și să fie credincios Sfântului Ștefan: Te-am iertat și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Și nu vom mai pomeni în veci, cât vom trăi, de lucrurile și faptele petrecute; ci te vom milui și te vom ține la mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii credincioși și de cinste. Și satele, adică ocinile tale, toate le-am întors; vino, deci, îndată ce ne vei face slujba cu care te-am însărcinat.
Înțeleptul voievod Ștefan cel Mare și Sfânt a lăsat cu limbă de moarte fiului său ca, de va fi să închine țara, să o închine turcilor, care pentru bani măcar își țin cuvântul, iar în cele bisericești nu caută nicidecum a se amesteca. Ceea ce s-a și întâmplat mai în urmă, iar pământul țarii, cu rugăciunile sale, a rămas un pământ binecuvântat.
Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, asemenea sfinților și drepților lui Dumnezeu, și-a cunoscut mai dinainte obștescul sfârșit. Precum și Sfântul Constantin cel Mare, înainte de obștescul său sfârșit, așa și Ștefan cel Mare, a chemat vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alții, arătându-le că de nu vor mai putea ține țara așa cum a ținut-o el, socotind din toți pe turc mai puternic și mai înțelept, a dat învățătură să se închine turcilor, iar mai apoi le-a mai dat fiecăruia cuvinte de mângâiere și îmbărbătare, spre mântuirea lor și a neamului. Apoi, lăsând pe fiul său, Bogdan, pe scaunul Moldovei, și dând tuturor sărutarea cea de pe urmă, s-a săvârșit cu pace, dându-și sufletul în mâinile lui Hristos, Domnul domnilor și Împăratul împăraților, în a doua zi a lunii lui iulie, la anul mântuirii 1504, ca un preaslăvit domn și apărător al creștinătății, cum până atunci nu mai cunoscuse acest pământ binecuvântat.
Iar la moartea sa – cum zice iarăși Ion Neculce -, a fost jelit de tot norodul, că s-a luat de la dânșii asemenea piatră de mult preț și făclie a dreptei credințe și a dragostei de neam. Și l-a îngropat țara cu multă jale și plângere în Mănăstirea Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângeau toți, ca după un părinte al lor, căci cunoșteau toți că s-au păgubit de mult bine și multă apărare. Iar poporul cel binecredincios se tânguia la săvârșirea sa cu multe lacrimi și întristare: „Plânge dealul, plânge valea,/ Plâng pădurile bătrâne,/ Și norodu-n hohot plânge:/ Cui ne lași pe noi, stăpâne?…”.
„Cei după moartea lui până astăzi îi zic “Sveti” – Sfântul Ștefan Vodă -, nu pentru suflet, care este în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejești, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu le-au ajuns…”, precum scrie cronicarul Grigorie Ureche.
După săvârșirea sa, multe minuni s-au întâmplat la mormântul său, vindecări minunate ori izgoniri de demoni, care și până azi se petrec. Iar la anul 1775, răpită fiind Bucovina de către austrieci, chipul său de lângă mormânt s-a întunecat la față cu totul, iar clopotul cel mare a început a bate singur, candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuși se mâhnise de mulțimea păcatelor acestui popor, din care pricină a ajuns sub stăpânire străină.
Însă, fără de îndoială, tuturor celor ce vin și i se închină cu evlavie la mormânt, acest mare și minunat domn, următor în viață și în fapte Sfântului și Marelui Constantin și marilor împărați creștini, le bucură inimile și îi întărește pe piatra credinței și în nădejdea vieții veșnice. Asemenea, se mai spune că la Judecata de apoi, Sfântul și Marele Ștefan Voievod va răsplăti tuturor celor ce s-au jertfit pentru credința strămoșească și pentru țară și neam.
Pentru râvna sa întru apărarea credinței ortodoxe pe pământul țării noastre, pentru marile sale vitejii și pentru numeroasele sale mănăstiri și biserici care împodobesc și astăzi Moldova, fiind cinstit de-a lungul veacurilor de popor între sfinți, Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie 1992, fiind prăznuit la 2 iulie, ziua în care a trecut din această viață la cereștile locașuri.
Cu ale căruia rugăciuni să ne învrednicim și noi a dobândi arvuna vieții veșnice la săvârșirea din această viață și mai vârtos la Judecata de apoi, pentru a slăvi cu sfinții pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu Cel în Treime lăudat și închinat. Amin.
